O plimbare in parc

   Dupa o perioada in care am incercat niste proiecte de viata, mi-am amintit de mine. Foarte intelept spunea cineva acum vreo luna ca mai inainte de toate trebuie sa invatam sa ne gasim pilonii in noi insine... Pentru ca a sosit vremea aceasta frumoasa pe care toti o asteptam si pentru ca simteam tare mult nevoia unei iesiri, ieri am ajuns la insistentele unei prietene la doi pasi de casa in parcul copilariei mele.

   Interesant a fost sa vad anumite lucruri, ca trezita dintr-un somn si printre vise buclucase. As zice mai degraba ca la mine exista astenia de iarna, ca inca ma resimt dupa atatea zile doar de stat in casa, cu mintea si sufletul parca facute franjuri de ganduri inutile, fara o plimbare chiar si la doi pasi de-a noastra capitala. Dar sa revin. Plimbarea de ieri a fost una scurta, printre copaci inverziti, parinti cu copii, adolescenti iesiti la aer, tineri tinandu-se de mana si un soare care incerca parca sa incalzeasca niste suflete pline de ganduri si de dor.

   La un moment dat am ramas stand pe o punguta de plastic asternuta pe iarba “pazind” cumva caruciorul baietelului prietenei mele. Mancam niste saratele ratacite si imi faceam privirea roata. Asa am vazut culoarea frumoasa a copacilor, verdele acela care parca iti da viata. Am vazut apoi un cuplu frumos care statea direct pe iarba si, banuiesc, ca erau atenti si la copilul sau copiii lor, avand in vedere ca erau totusi in zona de joaca. Mi-au dat astfel impulsul de a le “fura” o poza cu ochiul fotografului care a uitat de ceva vreme inclusiv de aceasta placere. La un moment dat am tresarit. In spatele meu se auzeau doi parinti, cu aceeasi banuiala ( ;) ), si cu o fetita care incerca sa mearga pe bicicleta. Am zis “incerca”. Pentru ca femeia tipa si se rastea la ea de mama focului ca sa puna mana sa dea mai cu putere la pedale. Iar barbatul ii tot spunea femeii sa lase fetita sa faca dupa puterile ei. De ce tipa femeia, era prea putin relevant. Esenta era ca sufletelul acela mic era schilodit taman poate de cea care trebuia sa-i dea aripi. Mi-a venit sa plang. Instinctiv mi-a trecut prin cap cum distrugem oamenii pe care ar trebui sa-i apreciem cel mai mult si cum lasam rani adanci in suflete care, oricat am incerca mai apoi, nu se vor sterge niciodata. Dar ma scuzati, probabil ca nu stiu despre ce vorbesc, era doar o parere.

   Ma reintorc catre prietena mea si baietelul ei de aproape 3 anisori. Ieri mi-a transmis maica-sa ca baietelul i-a adus la cunostinta ca eu sunt “iubita” lui :)) Cei care au trecut printr-o facultate de psihologie sau au avut ceva tangente cu perioadele acestea de varsta la copii, stiu despre ce vorbesc ;) Trecand peste asta insa, tre’ sa recunosc ca ma simt iubita de omuletul acesta mic pe care-l stiu de cand era in burtica mamei lui si pe care nu ma sfiam sa-l pup in vazul lumii cand inca nici nu se nascuse. Da, relatiile se construiesc cu fiecare moment.

   Stand tot langa carucior, la un moment cu telefonul in mana (apanajul erei in care ne aflam), vad cum se apropie incet incet de mine un alt baietel. Sa fii fost cred la vreo 3-4 anisori deja. Cu un par blond ca un ursulet de plus si niste ochisori albastri, de ziceai ca-i ireal. Se tot uita la mine, ca la un moment dat ii cer permisiunea mamei lui daca ii pot face o poza de dragalas ce era. Ne-am zambit tot timpul. Mamica incuviinteaza fara probleme si-mi spune: “Vezi ca acum s-ar putea sa-ti ceara si telefonul” :)) Mai schimbam cateva vorbe si pustiul pleaca catre casa. 

   Un alt baietel, de data aceasta cred ca la vreo 6-7 ani, batea mingea de zor cu tatal sau. Frumoasa imagine ma face sa-l imortalizez si pe el fugar, prin lentila micului meu aparat. Si fara sa vreau mintea imi zboara spre o alta viata, o alta imagine, si spre cum ajungi sa iti petreci timpul mai frumos cu cei dragi si ce le oferi mai valoros in aceasta viata. Si da, sunt lucruri de nepretuit care nu costa nimic, dar care valoreaza cat toata averea din lume. 

   Se lasa seara si plecam catre casa. Cu o ultima imagine aruncata catre un parc care stie multe si cu ganduri si mai multe.

Din categoria oamenilor frumosi

Am avut ocazia de-a lungul timpului sa interactionez cu oameni din toate paturile sociale, cu oameni de toate functiile si de toate varstele. Si prin prisma fiecarei experiente am ajuns sa invat ce consider eu ca fiind important pentru mine.

Ma intreba cineva la un moment dat, in urma citirii unora din ideile mele postate ici colea, la cine fac referire. Si i-am raspuns foarte sincer si direct: nu fac referire la nimeni, bat doar saua sa priceapa iapa si pentru oricine isi arunca un ochi pe textele mele daca ii da ceva de gandit sau de analizat, ma bucur doar daca ia ceva bun din acestea. Fie ca vorbim de o stare, de o lectie inainte de a se da cu capul de pragul de sus, de un sentiment si lista poate continua.

Ce am ajuns sa consider eu ca fiind cel mai important pentru mine? Cinci planuri ale vietii care se intrepatrund direct, direct proportional, tangential si prin intrepatrundere :)) Recunosc, mi-a placut jocul de cuvinte...pentru cine are ochi sa vada :D

Din categoria planurilor importante si cu bifurcatiile aferente am asa:

1. planul emotional
2. planul social
3. planul cultural
4. planul economic
5. planul spiritual

Dar absolut toate au legatura cu...oamenii frumosi :)

In planul emotional vreau sa am alaturi oameni frumosi, buni, inteligenti, muncitori, perseverenti, implicati, dedicati, impaciuitori, afectivi, empatici, comunicativi.

In planul social vreau sa interactionez atat pe parte personala, cat si profesionala cu astfel de oameni meniti sa te ridice.

In plan cultural imi doresc la fel de mult activitati si oameni cu care sa ma bucur de o piesa de teatru, de un film bun, de o carte interesanta, de un concert relaxant,...de o serbare a copiilor la gradinita.

In planul economic apreciez foarte mult cunostintele pe care le pot dobandi in sfera educatiei financiare, a simtului cumpatat si echilibrat in ceea ce tine de consum, a oamenilor care ma invata astfel de lucruri. Este de nepretuit sentimentul oferit de discutiile cu oameni alesi care iti ofera o idee legata, de exemplu, despre economiile oricat de mici pe care este bine sa le ai deoparte pentru confortul tau psihic.

In planul spirirtual sa ma bucur mai mult de partea buna a vietii si sa reusesc sa ma las mai putin afectata de fleacuri si oameni mici, carora permanent le gasesc scuze pentru rautatile lor. Si nu, a fi rau pentru mine nu este egal cu a fi realist si a-ti sustine emancipat un punct de vedere.

Si peste toate imi doresc sa am alaturi oameni care stiu sa aprecieze ce au, sa le arate cu intelepciune celor de langa ei daca si cand gresesc, care se concentreaza pe lucrurile importante ale vietii si nu pe fleacuri, care sunt dispusi sa invete si sa evolueze permanent, care au o voce calda si sincera, insotita de acelasi zambet frumos si sincer.

Si pentru ca astazi tot este Ziua Internationala a Fericirii, zic ca este frumos sa descoperim ce ne face cu adevarat fericiti pe fiecare dintre noi :)

Cum te cheama?

  Citeam la un moment dat intr-o carte (regret ca imi scapa titlul cartii in acest moment) cat este de important numele unei persoane pentru ea. Si e absolut normal sa fie asa. La nastere primim un nume, pe parcursul vietii il folosim in diferite imprejurari, prietenii, familia si alte cunostinte ni se adreseaza in functie de acesta. Mai primim si cateva mici porecle sau vreun alint pe parcurs, dar si acestea cu un rost.

  In acelasi timp, poate ca ati experimentat la un moment dat ciudata senzatie, combinata parca cu un soi de durere si tristete cand constati ca cineva tii se adreseaza cu un alt nume. Si din nou e la fel de normal sa te doara.

  Recunosc ca mi s-a intamplat si mie in anumite imprejurari sa fac greseli, ca de pilda, cand scriu pe chat, indiferent de aplicatia de comunicare, sa nu apas suficient de tare butonul shift si astfel sa nu scriu cu litera mare numele persoanei cu care discutam. Sau sa raspund ceva cu privire la o cunostinta comuna si, in loc sa ma adresez cu prenumele persoanei cu care vorbeam, sa incep discutia cu numele cunostintei comune, si astfel persoana in cauza sa aiba senzatia ca i-am incurcat numele. Dar de fiecare data am cautat sa imi cer scuze.

  Ce am vrut sa transmit cu articolul de astazi? Cred ca doar sa imi reamintesc, si mie si celor care imi aloca din timpul lor pretios sa citeasca blogul meu, ca numele unei persoane este teribil de important, ca face parte din ea, ca daca facem imprudenta de a o “boteza”, cu atat mai mult daca se repeta situatia, sa avem si puterea de a “repara” situatia. Altfel s-ar putea sa ne trezim ca-i oferim si un curcan de ziua ei :))

  Ca tot se apropie ziua mea de nume si astept urarile :D Vorba unei prietene, care atunci cand i se apropie ziua onomastica, ne da mesaj seara pentru a ne reaminti ca a doua zi este ziua ei si sa nu uitam sa o sunam :))