Dupa o
perioada in care am incercat niste proiecte de viata, mi-am amintit de mine.
Foarte intelept spunea cineva acum vreo luna ca mai inainte de toate trebuie sa
invatam sa ne gasim pilonii in noi insine... Pentru ca a sosit vremea aceasta
frumoasa pe care toti o asteptam si pentru ca simteam tare mult nevoia unei
iesiri, ieri am ajuns la insistentele unei prietene la doi pasi de casa in
parcul copilariei mele.
Interesant a
fost sa vad anumite lucruri, ca trezita dintr-un somn si printre vise
buclucase. As zice mai degraba ca la mine exista astenia de iarna, ca inca ma
resimt dupa atatea zile doar de stat in casa, cu mintea si sufletul parca facute franjuri
de ganduri inutile, fara o plimbare chiar si la doi pasi de-a noastra capitala.
Dar sa revin. Plimbarea de ieri a fost una scurta, printre copaci inverziti,
parinti cu copii, adolescenti iesiti la aer, tineri tinandu-se de mana si un
soare care incerca parca sa incalzeasca niste suflete pline de ganduri si de
dor.
La un moment
dat am ramas stand pe o punguta de plastic asternuta pe iarba “pazind” cumva
caruciorul baietelului prietenei mele. Mancam niste saratele ratacite si imi
faceam privirea roata. Asa am vazut culoarea frumoasa a copacilor, verdele
acela care parca iti da viata. Am vazut apoi un cuplu frumos care statea direct
pe iarba si, banuiesc, ca erau atenti si la copilul sau copiii lor, avand in
vedere ca erau totusi in zona de joaca. Mi-au dat astfel impulsul de a le “fura”
o poza cu ochiul fotografului care a uitat de ceva vreme inclusiv de aceasta
placere. La un moment dat am tresarit. In spatele meu se auzeau doi parinti, cu
aceeasi banuiala ( ;) ), si cu o fetita care incerca sa mearga pe bicicleta. Am
zis “incerca”. Pentru ca femeia tipa si se rastea la ea de mama focului ca sa
puna mana sa dea mai cu putere la pedale. Iar barbatul ii tot spunea femeii sa
lase fetita sa faca dupa puterile ei. De ce tipa femeia, era prea putin
relevant. Esenta era ca sufletelul acela mic era schilodit taman poate de cea
care trebuia sa-i dea aripi. Mi-a venit sa plang. Instinctiv mi-a trecut prin
cap cum distrugem oamenii pe care ar trebui sa-i apreciem cel mai mult si cum
lasam rani adanci in suflete care, oricat am incerca mai apoi, nu se vor sterge
niciodata. Dar ma scuzati, probabil ca nu stiu despre ce vorbesc, era doar o
parere.
Ma reintorc
catre prietena mea si baietelul ei de aproape 3 anisori. Ieri mi-a transmis
maica-sa ca baietelul i-a adus la cunostinta ca eu sunt “iubita” lui :)) Cei
care au trecut printr-o facultate de psihologie sau au avut ceva tangente cu
perioadele acestea de varsta la copii, stiu despre ce vorbesc ;) Trecand peste
asta insa, tre’ sa recunosc ca ma simt iubita de omuletul acesta mic pe care-l
stiu de cand era in burtica mamei lui si pe care nu ma sfiam sa-l pup in vazul
lumii cand inca nici nu se nascuse. Da, relatiile se construiesc cu fiecare
moment.
Stand tot
langa carucior, la un moment cu telefonul in mana (apanajul erei in care ne
aflam), vad cum se apropie incet incet de mine un alt baietel. Sa fii fost cred
la vreo 3-4 anisori deja. Cu un par blond ca un ursulet de plus si niste
ochisori albastri, de ziceai ca-i ireal. Se tot uita la mine, ca la un moment
dat ii cer permisiunea mamei lui daca ii pot face o poza de dragalas ce era.
Ne-am zambit tot timpul. Mamica incuviinteaza fara probleme si-mi spune: “Vezi
ca acum s-ar putea sa-ti ceara si telefonul” :)) Mai schimbam cateva vorbe si
pustiul pleaca catre casa.
Un alt
baietel, de data aceasta cred ca la vreo 6-7 ani, batea mingea de zor cu tatal
sau. Frumoasa imagine ma face sa-l imortalizez si pe el fugar, prin lentila micului
meu aparat. Si fara sa vreau mintea imi zboara spre o alta viata, o alta
imagine, si spre cum ajungi sa iti petreci timpul mai frumos cu cei dragi si ce
le oferi mai valoros in aceasta viata. Si da, sunt lucruri de nepretuit care nu
costa nimic, dar care valoreaza cat toata averea din lume.
Se lasa seara
si plecam catre casa. Cu o ultima imagine aruncata catre un parc care stie multe
si cu ganduri si mai multe.
