Activităţile care ne ajută şi ne dezvoltă

Starting point

   După ce am revăzut zilele acestea o prezentare TED extrem de cunoscută şi cu un mare impact pentru mine, mi-am amintit de o discuţie avută cu un prieten foarte bun, discuţie de acum vreo cinci-şase ani. 

   Nedumerirea lui cea mai mare era de ce copiii lui nu apreciază toate posibilităţile oferite. Tot confortul în care copiii lui au ajuns să trăiască chiar până la vârsta maturităţii, deşi el s-a chinuit multă vreme mai mult singur, având ambii părinţi trecuţi în nefiinţă încă din perioada adolescenţei lui. Cu aceeaşi nedumerire se întreba de ce copiii lui, cărora le pusese maşini scumpe la scară, posibilităţi să plece prin diverse ţări să se plimbe singuri, şi cu casă de vacanţă aproape de capitală, printre multe altele, nu îi transmit părintelui lor acea recunoştinţă şi apreciere. 

   Păi dintr-un motiv foarte simplu aş spune eu (again, simplu, dar nu uşor de “digerat”). Cum ar putea să aprecieze acei copii (și oricare alții) câte sacrificii a făcut un părinte pentru ei, când tot ceea ce ei ştiu este că atunci când au spus că vor x/z lucru, mai devreme sau mai târziu au primit şi fără vreo muncă în prealabil? Cum ar putea să aprecieze că tatăl a muncit mult până să îşi poată permite pentru ei toate aceste lucruri, plecat fiind de foarte tânăr de acasă, fără părinţi la rândul său de foarte tânăr şi răzbind prin propriile puteri?

   Iar ideea de baza e că, într-o astfel de situaţie nu e nimeni de vină, deşi din afară aşa ar putea părea. Copiii s-au adaptat exact cu ceea ce au avut/cunoscut/primit, iar părintele, prin clasica gândire (conştientă sau inconştientă) combinată cu emoţie, că “lasă că dacă m-am chinuit eu, copiii mei să nu treacă prin aceleaşi greutăţi”. Şi exact în momentul acela se întâmplă declicul. Momentul ăla t0 când ţi se strânge sufletul ca părinte (prieten, frate, soră, iubit, whatever, situaţia întreagă se poate extrapola în orice context). 

   Când zici că-i faci copilului (prietenului, partenerului, colegului, etc.) un bine, că îl ajuţi punându-i la dispoziţie un 4x4 (proiect pe care îl termini tu în locul colegului, laptele pe care îl cumperi în drum pentru copilul prietenului, timpul când te oferi să stai cu copilului iubitul/iubitei tale dintr-o altă relaţie cât el/ea se “odihneşte puţin”, etc.) la scară, când, de fapt, el nu a mişcat un deget pentru lucrul respectiv. E natura umană ca omul să ia lucrurile ca date şi să creadă că i se cuvin. Singura modalitate prin care învaţă să aprecieze ceva e atunci când munceşte pentru ele. Orice înseamnă munca aceea.

   De cele mai multe ori de-a lungul timpului am văzut însă cât de distructiv poate fi pe termen lung că, deşi crezând ca părinte că îi faci un bine copilului “ajutându-l” că-i bagi o maşină de rufe la spălat sau că-i pregăteşti gustarea pentru masa de prânz pentru serviciu, să ajungi să îi faci mai mult rău decât bine. Şi din nou, “hainele băgate la spălat”, respectiv “un fel de mâncare gătit pentru prânz” poate fi înlocuit cu orice altceva. Şi da, ştiu că fiecare situaţie are particularităţile ei (vârsta copiilor, personalitate, etc., etc.). Eheee, câte cazuri, atâtea variante, da, aşa e…  Dar mai ştiu că, exceptând cazul când există o invaliditate la mijloc, la tot ce am asistat eu de-a lungul timpului gen “las’ că face mama/tata”, mai devreme sau mai târziu s-a văzut impactul. 

   Adevărat şi faptul că dacă toată viaţă le-am făcut copiilor (prietenilor, rudelor, colegilor...) toate diligenţele, dacă schimbăm ceva brusc şi dintr-o dată, totul va fi extrem de bulversant. Pentru că din nou, e vorba de natura umană să fie de aşa manieră obişnuită. Dar dacă începem cu paşi mici, oricât de mici, rezultatele nu vor întârzia să apară. Iau din nou ca exemplu discuţia cu prietenul meu care îmi preciza că ai lui copii, deşi deja adulţi în toată regulă (22 – 25 de ani), stăteau încă cu el şi nici măcar de plata întreţinerii nu se ocupau. La modul să fie măcar responsabili să ştie care este data când se face plata sau chiar să şi cotizeze cu ceva la acea cheltuială. Povestea poate continua la nesfârşit, dar nu ar fi relevant.

   Relevant, din punctul meu de vedere, este că atunci când te loveşti de o astfel de situaţie, să ai puterea să accepţi că totul porneşte întâi de la tine. Greu? Puţin spus. E infernal de greu. E genul de situaţie care necesită teribil de multă “muncă” şi asumare. Şi uneori o scurtă detaşare. Pentru că poate cu cât stai mai mult cu mintea în a te gândi de ce nu apreciază cineva, oricine, ceea ce faci tu pentru el/ea, ar trebui să ne amintim că poate nu te-a rugat nimeni să faci/cumperi/găteşti/etc lucrurile respective. Aşa cum relevant este să ai puterea să auzi ideile oamenilor apropiaţi care, din afară, întotdeauna pot vedea mai detaşat situaţia decât tine. Şi pune în practică. În cel mai rău caz vei fi exact în aceeaşi situaţie de nemulţumire cu ai tăi prieteni/copii/colegi/şefi/etc. Dar dacă punând în practică o simplă idee primită, ar putea face toată diferenţa din lume?...

   Scriu în acest articol din propria experienţă, inclusiv din perspectiva impactului de a cunoaşte ce înseamnă să înveţi despre valorea lucrurilor, munca depusă să îmi pot cumpără chiar şi o carte. Am început să mucesc de pe la 12 ani. Da da, am scris bine, 12 ani ;) Cu siguranţă mi-aş fi dorit să mă pot plimba mai mult, de exemplu, asemenea altor copii cu care interacţionam la acea vreme. Eu eram însă un mic Sales Rep care avea grijă de comenzi de produse, plăți de facturi şi interacţiune cu oamenii :) 

   Acum, peste ani, îmi dau seama cam cât de mult m-au ajutat, de fapt, toate acele experienţe. Aşa cum am învăţat să îmi calc, să îmi spăl, să gătesc, să aşez masa, să citesc o carte, şi alte câte şi mai câte, de la o vârstă fragedă. Iar toate aceastea m-au format într-un anume fel, inclusiv să înţeleg mai bine discuţia avută cu prietenul despre care pomeneam mai sus. Am văzut însă şi reversul, atunci când părintele, dintr-o intenţie la bază de necontestat ca fiind bună, ajunge încă să-i facă plinul la maşină “copilului” care are vreo 25 de ani, când îi pregăteşte geanta de serviciu “băiatului” care are vreo 30 – 37 de ani, când nu-şi lasă “fata” de vreo 32 de ani să plece de acasă pentru că, recunosc, unde e mai bine ca la mama?

   Gary Chapman spunea foarte bine la un moment dat că fiecare dintre noi are un limbaj principal al iubirii, valabil atât pentru adulţi, cât şi pentru copii. Restul e “muncă” zilnică de a cunoaşte acest limbaj şi de a ne adapta acţiunile şi limbajul (verbal si paraverbal ;) ) în consecinţă.