Viata, viata, ca un fir de ata

   Daca te-ar intreba cineva ce este viata ce i-ai raspunde? Dar daca acel cineva ar fi copil? Dar adult?

   Luand in calcul o discutie avuta astazi, in preajma acestor sarbatori si cu fiecare ocazie potrivita, astazi m-am gandit sa scriu despre cum si ce inteleg eu prin viata. Imi doresc ca articolul meu sa fie mai degraba ca o reamintire de a aprecia tot ce avem, si fara sa ma arunc in cine stie ce declaratii stiintifice pe care intr-un fel sau altul poate le cunoastem toti. Ca deh, stim la modul general cum aparem pe-acest pamant, cum il traversam si cum ajungem cu toti sa nu mai existam fizic la un moment dat.

   Articolul meu de astazi vreau sa se bazeze pe acea latura emotionala a vietii, care pana la urma, cred eu ca face diferenta. In viata alegem sa existam sau sa traim. Existam atunci cand ne canalizam energia doar asupra unor lucruri mecanice, cand ne invartim intr-un cerc vicios gen casa-munca-casa, cand uitam de prieteni si de ganduri bune, cand uitam sa ne apreciem familia (si nu, familia nu inseamna doar rudele de sange), cand nu mai vedem culoarea frumoasa a cerului, cand muzica sufletului nu se mai imbina frumos cu cea a gandului. 

   De trait cu adevarat traim atunci cand:

• Realizam comorile pe care le avem alaturi si de care ne putem bucura in fiecare zi
• Muncim pentru tot ceea ce avem si, chiar adaca ajungem sa pierdem acele lucruri, gasim puterea sa o luam iar de la capat
• Putem vedea lumina din ochii unui copil cu zambetul sau inocent
• Putem asculta o muzica care ne incarca cu o energie de parca am muta muntii din loc
• Realizam ca rabdarea este una dintre cele mai mari virtuti, si, chiar daca am dori sa facem minuni peste noapte, acestea se intampla fix atunci cand trebuie sa se intample
• Constientizam ca oamenii prin natura lor sunt diferiti si ca daca avem bucuria, norocul, sansa, ocazia de a avea in viata noastra oameni cu care avem o anumita compatibilitate, cu care putem comunica extraordinar de bine si de deschis, oameni care ne sunt alaturi in momentele grele, cu atat mai mult merita sa ne fie alaturi in momentele bune
• Invatam pe propria piele ca pe cei dragi nu trebuie sa ii luam ca dati si sa ne reamintim ca trebuie sa le aratam apreciere si afectiune, indiferent de cand ne stau alaturi, fie ca de-o zi, un an sau o viata
• Ne dam cu capul de pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos prin deciziile noastre, greselile noastre, realizarile noastre
• Simtim ca timpul si oamenii sunt singurii ireversibili si ca fiecare moment, zi, intamplare, joc, zambet, carte de colorat de care ne bucuram alaturi de ei sunt de nepretuit
• Invatam din nou ca partea financiara conteaza prin prisma celor dragi; ca degeaba ai un cont baban in banca daca esti singur, cum de altfel si calic daca esti tot spre singuratate te indrepti cu pasi repezi
• Ne sustinem copiii, cand le suntem alaturi prin cuvinte frumoase, de incurajare, cand le vorbim vrute si nevrute, cand gasim resursele de rabdare de care nici nu mai aveam habar ca exista pentru a le sterge o lacrima sau pentru a le readuce zambetul drag pe fata, cand ii ascultam cu interes, cand ne infranam tentatia de a le controla viata in orice imprejurare, cand le citim seara o poveste la culcare dupa o zi in care parca am fi picat direct lati de oboseala, cand gasim de unde de neunde puterea de a-i transforma din niste omuleti micuti si dependenti de noi, adultii, in niste oameni maturi in adevaratul sens al cuvantului
• Avem prieteni care sa ne reaminteasca lucruri pe care trecerea timpului ni le sterge, care ne asculta si cu care putem vorbi fara teama de a fi judecati, care au o vorba calda si o imbratisare pentru noi atunci cand avem cea mare nevoie
• Poate ne inhamam sa tragem la o caruta alaturi de cineva si soarta ne arata pe parcurs ca lucrurile se schimba, fie ca persoana respectiva alege sa mearga pe un alt drum, sau noi alegem sa schimbam macazul, sau ca persoana de langa noi trece intr-o alta lume, sau ca se imbolnaveste irecuperabil
• Avem puterea sa plangem, sa ne ridicam, sa zambim chiar daca uneori simtim ca-i doar un zambet care ascunde dureri, sa imbratisam strans si tare, sa cadem din nou si iar sa intindem o mana pentru a cere si a oferi ajutor
• Bem un ceai sau o cafeluta intr-o frumoasa zi alaturi de un grup haios de prieteni
• Atunci cand putem face haz de necaz, cand invatam ca doar noi suntem cei pe care ii putem schimba; tuturor celorlalti le permitem sa ne afecteze buna dispozitie in functie doar de puterile noastre
• Simtim ca daca iertam pe cineva, o facem, de fapt, pentru noi insine si pentru a noastra liniste
• Adoptam un stil de viata frumos si sanatos
• Invatam sa ne infranam tentatia de a judeca pentru ca aproape intotdeauna ceva se afla in spatele primului lucru pe care noi il vedem in actiunile celor pe care am vrea sa-i judecam
• Realizam ca fiecare zi care iti este data sa deschizi ochii este o minune frumoasa pentru tine si pentru toti cei din jurul tau
• ......

   Craciun fericit tuturor!

Timpul vindeca multe...

   Vorbeam deunazi cu cineva tare drag mie despre diverse intamplari si lectii de viata invatate prin prisma acestor intamplari. Din vorba in vorba, am ajuns la niste adevaruri general valabile, un soi de logica a firii pe care invatam incet-incet sa o acceptam ca atare si cu atat mai mult sa constientizam ca sunt lucruri in natura umana menite sa ne ajute sa mergem inainte atunci cand ne este mai greu.

   Sunt convinsa ca toti trecem intr-un moment sau altul prin situatii de viata care mai de care mai speciale, mai intense si mai pline de o anumita incarcatura emotionala. Mi-a trecut insa prin minte cati dintre noi avem puterea de a pune deoparte durerea noastra, cand ne simtim chiar nedreptatiti sau trantiti la pamant de-ale vietii valuri, si sa transmitem celui de langa noi o anumita intelegere pentru durerea lui? Cati dintre noi stim sa iertam cu adevarat si sa transmitem oamenilor care ne-au gresit un balsam de cuvinte pentru sufletul lor, dar si pentru linistea noastra? Cati dintre noi am fi in stare sa renuntam la linistea noastra pentru a-i reda celuilalt linistea?

   Cati dintre noi am realizat vreodata ca timpul este unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le putem face cuiva: timp sa isi vindece ranile, timpul pe care il petrecem impreuna, timp sa ne cunoastem, timp pe care il acceptam cu momente mai usoare sau mai putin usoare, timp care se aseaza peste ani de relatie, timp sa suradem chiar si la primirea unui mesaj, sa constientizam frumusetea fiecarei clipe si sa ne bucuram de ea, timp...sa iertam? Iar iertarea vine in doua variante: fie iertam si alegem sa mergem inainte cu persoana respectiva, sau iertam si alegem ca drumurile noastre sa se separe in viata. Oricare varianta am alege-o, important este sa alegem cu grija si intelept. Pentru ca... timpul sau lipsa lui intr-o relatie, indiferent de natura ei, este cel care cladeste sau darama. 

   Eu? Eu ma gandesc la lista mea catre Mos Craciun ;)

My "secret" list for Santa :)

Momente din viata

  

   Scriam aici acum mai bine de jumatate de an despre cum reusim sa ne incarcam bateriile. Astazi revin cu acest articol ca un soi de completare, poate tocmai pentru ca permenent avem nevoie de completari, de reamintire, de sustinere.

   Si tot astazi scriam pe Facebook ca toti ne nastem cu tentatia de a judeca si totusi nu avem acest drept. Toti avem o farama de rautate in noi, dar doar de noi depinde cat de mult o lasam sa ne acapareze. Toti trecem prin momente frumoase sau mai putin frumoase, dar important este pe care alegem sa ne concentram mai mult. Si toti suntem inconjurati de oameni care ne sunt alaturi intr-un fel sau altul, dupa posibilitatile fiecaruia. Ce este insa foarte important este sa ne lasam o usa deschisa, adica mai pe romaneste sa acceptam si sa apreciem cand primim ajutor si sa nu ne inchidem in noi intr-o incapatanare dureroasa.

   Ajutor? Da. Si tot ce poate insemna “ajutor”. Fie ca vorbim de o plimbare de 15 minute ca sa luam o gura de aer curat si sa putem dezbate vrute si nevrute (ca mai pardon, da’ poate nici eu n-am chef sa ma deplasez, dar stiu cu siguranta ca tin la tine si asta ma determina sa ma urnesc). Fie ca vorbim de un plan de organizare pentru iesit din situatii de criza (ca nici creieru’ meu nu mai are rabdarea necesara, dar pentru ca imi esti un super bun prieten, tot mai scot o bucatica de rabdare de la naftalina despre care nici eu nu mai stiam ca exista). Sau ca discutam de un simplu telefon pe care mi-l dai (am o minune de prietena care de cate ori ma suna si aproape in toate discutiile noastre ma intreaba cu ce ma poate ajuta – si m-a ajutat imens de fiecare data cu toata increderea ei, printre multe altele; hi, si ea tot nu crede ca face indeajuns de multe pentru mine). Sau ca vin la tine cu mana mai mult goala decat plina, ca deh, mai avem si momente mai grele, si tu de fiecare data nu stii cum sa ma omenesti mai bine, ba cu o cafeluta, ba cu un preparat gustos sau cu un ceai. Pai acestea nu reprezinta tot un ajutor?

   Ati sesizat probabil ca am schimbat registrul putin in paragraful de mai sus. Mai exact am balansat intre ce pot face si eu pentru oamenii dragi si ce fac si ei pentru mine. Pentru ca pana la urma, din punctul meu de vedere, aceasta este modalitatea prin care ne intretinem relatiile: comunicarea constanta si actiunile reciproc valabile.

   Si tot pe celebrul Facebook am gasit acest filmulet pe care il atasez aici tocmai pentru ca mi se pare de un real folos: https://www.facebook.com/video.php?v=895297987162246&set=vb.595785693780145&type=2&theater

   In viata voastra care sunt oamenii care v-au marcat si v-au stat alaturi in momentele cele mai importante (sub orice aspect ;) )? 

Astazi ingerii au chipul tau...

...si cerul plange pentru tine. 

   Printre filele Caietului meu mai rasare o poveste, ca o stea.

   Acum cand astern aici aceste randuri deja nu mai esti. Nu mai esti? Nu, mi se pare. Am senzatia ca rasfoiesc o carte dintr-o viata care parca nu este a ta si nici a mea. Esti unul dintre cei mai dragi oameni sufletului meu. Esti omul care mi-a stat alaturi in momente grele, care m-a ajutat cu tot ce a putut mai mult si mai bine, omul cu care am mancat la masa (tii minte ca de la tine am invatat sa fac paste cu sos de rosii si inimioare?), cu care am impartit aceeasi camera la un moment dat, care mi-a aratat ca, chiar si atunci cand drumurile ni s-au despartit in viata, ai continuat sa-mi arati printr-un mesaj cat de micut ca sunt in gandurile tale. Un “La multi ani” venit de la tine sau cu acele “Sarbatori fericite”, ziua mea era mai frumoasa datorita tie. 

   De Sfantul Nicolae ar fi fost ziua ta, ca in fiecare an, si cu atat mai mult de cei 15 ani incoace de cand ne cunoastem, 9 in care am facut cumva parte din aceeasi familie si inca mai bine de 3 ani de cand eram mai mult prietene. In vara mi-ai promis ca o sa vii sa-mi aduci fularul, acel fular mic pe care ti l-am dat ultima data cand ne-am vazut ca sa-ti tina de cald in drumul tau catre o alta tara. In toamna mi-ai ramas datoare cu o poveste. A ta, a mea, a vietii nostre. 

   Iti multumesc ca mi-ai reamintit ca intotdeauna trebuie sa faci ce simti atunci cand simti, si sa nu amani, pentru ca maine poate nu vei mai avea ocazia. In vara anului trecut ti-ai vizitat oamenii dragi. Si as fi vrut sa te vad. Dar n-am facut-o. Doar ma gandeam ca avem destul timp in viata asta, nu? Timp? Care timp? Nu, niciodata nu avem timp suficient pentru oamenii dragi. Niciodata nu ne saturam de prezenta oamenilor dragi, cu fiecare moment, cu buna sau mai putin buna dispozitie, cu fiecare calitate si fiecare defect, cu fiecare privire, imbratisare sau zambet. Si nimeni niciodata nu iti poate acoperi existenta. Intotdeauna vei fi acolo pentru ca, de fapt, la final doar asta conteaza: amintirea ta, a unui suflet bun, atat de bun... 

   Iti multumesc ca m-ai reinvatat sa am grija de mine, sa iau decizii in fiecare moment, sa ma bucur de tot ce am, atunci cand am, sa plang si sa zambesc in acelasi timp. Sa plang pentru ca nu mai esti, dar sa zambesc la gandul ca acolo unde te-ai dus nu vei mai simti durerea. Am ramas cu pozele, acelea cateva, pentru ca impreuna avem prea putine, cu mesajele, cu bunatatea ta.

   Mereu vei fi in gandurile mele, Nico!

Vin Sarbatorile

   Primul articol pe luna decembrie si ultima luna din acest an.

   Cu pasi repezi vine Sfantul Nicolae, cu si mai multa repeziciune vine Craciunul, Revelionul, trecem deja in Anul Nou, ba chiar ajungem si la Sfantul Ion. Si-uite asa mai trece un an din viata. Dupa acest week-end prelungit in care am combinat momentele si trairile una-si-una, am primit, din nou, acel reminder sau the wake up call menit sa ma trezeasca si sa-mi reaminteasca cat de frumoasa este viata si cat de mult ne-o complicam singuri, uitand sa ne bucuram de ea. De fiecare moment, de fiecare fulg de nea, de fiecare cana de ceai bauta in compania oamenilor dragi, de un telefon primit matinal de la cineva care este cu gandul la tine, de privirea omului drag, de o poza facuta printre crengile copacilor, de faptul ca putem privi culoarea unei flori, ca o putem mirosi, ca ne putem ridica dintr-un scaun in care altii stau de-o vesnicie tintuiti, ca ne putem trezi dintr-un somn cald invaluiti in vise frumoase alaturi de cei dragi. Si ca, de fapt, toata aceasta stare ne da puterea de a merge inainte si de impleti lucrurile intru implinirea noastra. 

   De cele mai multe ori insa noi uitam sa fim recunoscatori, sa apreciem ceea ce avem si ne concentram doar pe ce ne-am dori. Uitam sa apreciem sustinerea oamenilor de langa noi, atat cum si cat este ea: fie printr-o vorba buna, fie prin intelegerea pe care ne-o arata, fie prin sacrificiile pe care le fac, fie printr-un simplu mesaj ca se gandesc la noi. Ne cramponam de situatii nesemnificative si de lucruri banale, consumandu-ne astfel o parte din suflet pe lucruri fara valoare. Este la fel de adevarat ca si aceste “banalitati” fac parte din viata, aviz unei discutii pe care o aveam in week-end cu o persoana careia ii sunt tare recunoscatoare. Si ca nici de ele nu ne putem dezice intru totul. Dar noi insine alocam ponderea acestor evenimente. Noi insine trebuie sa avem puterea sa cantarim ce conteaza pentru noi cu adevarat si cum ii influentam si pe ceilalti la randul nostru cu starea noastra de spirit. Si cat din timpul nostru il alocam acestor banalitati sau unor activitati care mai devreme sau mai tarziu ne pun in situatia de a ne intreba “Ce-am facut eu cu viata mea?” 

   Si-asteptam. Asteptam viata care va sa vina uitand de fapt sa traim astazi, acum, aici. Asteptam un job mai bun, o casa proaspat zugravita, vreo mobila noua, o masina pe care sa o mai schimbam. Dar cati dintre noi isi fac privirea roata si sa fie recunoscatori pentru partenerul de viata care ne sta alaturi cu toate toanele noastre, cu parintii pe care ii criticam adesea uitand sa ne gandim la sacrifciile pe care si ei la randul lor le-au facut pentru noi, cu prietenii care ne suporta in zilele cele mai proaste cand pana nici noi nu ne putem suporta? Sau pentru cele x perechi de sosete care ne incalzesc iarna sau y perechi de pantaloni pe care ii schimbam dupa bunul plac? Sau de mainile intregi si perfect functionale? Sau de vazul cu care ii putem mangaia pe ceilalti printr-o prelungire a zambetului?

   Nu spun ca circuitul vietii poate fi schimbat in totalitate daca alegem sa ne concentram mai mult pe lucrurile importante (care or fi ele pentru fiecare dintre noi ;) ) si ca lucrurile minore trebuie sterse definitiv din peisaj (lucru care nu se poate). Spun doar ca daca am invata sa apreciem mai mult ce avem, daca timpul ni l-am gestiona cu activitati care ne fac fericiti, impliniti si care ne duc mai aproape de oamenii din jurul nostru prin fiecare caramida pe care o punem la temelia acestor relatii, drumul vietii noastre va fi mai colorat, mai frumos, mai plin de oameni speciali si de momente deosebite care sa ne faca inima sa tresara. Pentru ca pentru mine cel putin, viata nu se masoara in corect si gresit, sau in cine are dreptate si cine nu. Viata mea se masoara in bucuriile si lectiile pe care le-am primit si le voi primi, prin fiecare zi in care am cazut si m-am ridicat, prin deciziile mele bune sau mai putin bune, prin ce calitati si defecte am invatat sa accept oamenilor de langa mine, prin iertarea pe care mi-am oferit-o si puterea de a merge inainte. 

   Cati dintre noi le-am spus in ultima saptamana oamenilor dragi ca ne gandim la ei, sau ca ne lipsesc, sau ca ne place zambetul lor, sau sa reinvatam sa avem sufletul plin de acea liniste pe care n-o poti cumpara nici cu toti banii din lume?

   Tot articolul de astazi este ca o pictura data si primita in dar pentru unul dintre cei mai dragi oameni sufletului meu care se zbate intre doua lumi. Cu tot ceea ce inseamna multumirea de a-mi fi reamintit cat de mult sa imi pretuiesc viata aceasta...