...si cerul
plange pentru tine.
Printre filele Caietului meu mai rasare o poveste, ca o stea.
Acum cand
astern aici aceste randuri deja nu mai esti. Nu mai esti? Nu, mi se pare. Am senzatia
ca rasfoiesc o carte dintr-o viata care parca nu este a ta si nici a mea. Esti unul
dintre cei mai dragi oameni sufletului meu. Esti omul care mi-a stat alaturi in
momente grele, care m-a ajutat cu tot ce a putut mai mult si mai bine, omul cu
care am mancat la masa (tii minte ca de la tine am invatat sa fac paste cu sos
de rosii si inimioare?), cu care am impartit aceeasi camera la un moment dat, care
mi-a aratat ca, chiar si atunci cand drumurile ni s-au despartit in viata, ai
continuat sa-mi arati printr-un mesaj cat de micut ca sunt in gandurile tale.
Un “La multi ani” venit de la tine sau cu acele “Sarbatori fericite”, ziua mea
era mai frumoasa datorita tie.
De Sfantul
Nicolae ar fi fost ziua ta, ca in fiecare an, si cu atat mai mult de cei 15 ani
incoace de cand ne cunoastem, 9 in care am facut cumva parte din aceeasi
familie si inca mai bine de 3 ani de cand eram mai mult prietene. In vara mi-ai
promis ca o sa vii sa-mi aduci fularul, acel fular mic pe care ti l-am dat ultima
data cand ne-am vazut ca sa-ti tina de cald in drumul tau catre o alta tara. In
toamna mi-ai ramas datoare cu o poveste. A ta, a mea, a vietii nostre.
Iti multumesc
ca mi-ai reamintit ca intotdeauna trebuie sa faci ce simti atunci cand simti,
si sa nu amani, pentru ca maine poate nu vei mai avea ocazia. In vara anului
trecut ti-ai vizitat oamenii dragi. Si as fi vrut sa te vad. Dar n-am facut-o.
Doar ma gandeam ca avem destul timp in viata asta, nu? Timp? Care timp? Nu,
niciodata nu avem timp suficient pentru oamenii dragi. Niciodata nu ne saturam
de prezenta oamenilor dragi, cu fiecare moment, cu buna sau mai putin buna
dispozitie, cu fiecare calitate si fiecare defect, cu fiecare privire,
imbratisare sau zambet. Si nimeni niciodata nu iti poate acoperi existenta. Intotdeauna
vei fi acolo pentru ca, de fapt, la final doar asta conteaza: amintirea ta, a unui
suflet bun, atat de bun...
Iti multumesc
ca m-ai reinvatat sa am grija de mine, sa iau decizii in fiecare moment, sa ma
bucur de tot ce am, atunci cand am, sa plang si sa zambesc in acelasi timp. Sa plang
pentru ca nu mai esti, dar sa zambesc la gandul ca acolo unde te-ai dus nu vei
mai simti durerea. Am ramas cu pozele, acelea cateva, pentru ca impreuna avem
prea putine, cu mesajele, cu bunatatea ta.
Mereu vei fi
in gandurile mele, Nico!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu