A locui sau nu cu părinții după o anumită varstă

     

    

     Este foarte evident că lucrurile s-au schimbat mult în această privință de-a lungul timpului. Dacă norma cu niște zeci de ani în urmă era ca odată ajunși pe la varsta adolescenței, mulți copii să iși ia “zborul” din cuibul părintesc, acum lucrurile nu mai stau deloc așa. Avem cazuri cand copiii ajung să iși ia sub propriul acoperiș părintii, copii ajunși deja căsătoriți la randul lor. Alte situații cand copiii căsătoriți locuiesc în casa părinților. Copiii adulți care continuă să locuiască cu părinții din rațiuni financiare. Și alte multiple variante.

     Cat de bine sau mai puțin bine este acest aspect, ține pană la urmă de fiecare situație în parte, tocmai pentru că fiecare situație are specificul ei. Avand această completare în minte, voi încerca să enunț cateva situații de care m-am lovit eu de-a lungul timpului, ce am învățat din ele, dar și ce am reușit să învăț și din alte situații apropiate mie. 

• Din prea multă bunăvoință, de cele mai multe ori părinții ajung să facă mai mult rău decat bine copiilor lor. Să luăm ca exemplu un cuplu tanăr căsătorit sau la început de relație, care, în loc să își construiască propriul cămin, merge pe varianta lucrului amestecat, care foarte rar se întamplă să dea cu plus (probabil că nu întamplător a inventat romanul expresia cu “lucrul amestecat…“). Pentru că oricată bunăvoință ar exista din partea părinților, se știe despre celebra situație de diferență între generații. Cu atat mai mult cand cel care vine în cuibul deja format, va trebui să se acomodeze cu regulile nescrise ale casei, cu tot ceea ce transmite fiecare persoană la nivel emoțional, cu tabieturile fiecăruia. Și-atunci nu-i mai bine,oare, din capul locului ca de la o anumită varstă să avem spațiul nostru? Cat de des este “invadat” de alte persoane, poate fi o altă discuție.
• Ceea ce pentru mine este foarte important, pentru altcineva poate însemna un lucru nesemnificativ. Iar aceste lucruri le observi cu atat mai pregnant cand ajungi să stai și cu altcineva în casă, în afară de partenerul tău. Am trăit la un moment dat experiența să mi se ofere o invitație la masă (recunoscătoare fiind pentru munca depusă de gazdă la organizarea mesei), dar să realizez că eu apreciam mai mult dacă aș fi văzut persoana respectivă ingăduitoare cu un alt cuplu care se mai întampla să întarzie la anumite întalniri doar pentru că aveau copii mici și poate nu întotdeauna reușeau să ajungă la fix. Între cele două situații, clar aș fi preferat să mananc o salată, dar să simt o bunătate care pentru mine face toata diferența din lume
•  Este mult mai comod să vii acasă, după o zi de muncă și să găsesti multe lucruri gata făcute de părinți. Și aici însă granița este foarte subțire. Pentru că, poate, prin obiceiul cu care părinții sunt obisnuiți să facă nenumărate comisioane pentru copiii lor, ajung să le facă mai mult rău decat bine. Aici din nou este vorba despre pondere. Luăm ca exemplu un cuplu care stă împreună cu unii dintre părinti sau chiar si copiii ajunsi la varsta maturității care locuiesc în continuare cu părinții. În loc să se organizeze și să se gospodărească împreună, tanărul cuplu/tanărul ajunge astfel să rateze momente care i-ar putea suda sau dezvolta cu atat mai bine. Copilul ajuns matur căruia i se iau multe din atribuțiile vieții, ratează astfel poate cel mai important lucru: să învețe să se organizeze, să știe care sunt activitățile care îi vor dezvolta și alte asemenea.

     Așa cum scriam mai sus, fiecare situație are particularitățile ei și, vorba expresiei, adevărul este întotdeauna undeva la mijloc. Ce consider eu că este cel mai important privind acest subiect al habitatului împreună sau fără părinți începand cu o anumită varstă? Ce învățăm din toate acestea, cum ajungem să evoluăm și, pană într-un final, cată influență le oferim asupra noastră celor care ne-au dat viață. Pentru că am vazut de nenumărate ori familii tinere care nu locuiesc cu părintii, dar sunt mai prezenți psihic decat unii care locuiesc fizic cu părintii. Sau familii care se despart din cauza părintilor (sau mai degrabă a imposibilitătii ruperii unui “cordon”). Sau tineri extrem de dependenți emoțional de părinții lor, dar fără să fie conștienți de asta. Și exemplele pot continua la nesfarșit.

     Ca o părere și concluzie: a locui sau nu cu părinții, indiferent de varsta maturității (…emoționale? ;)) este o decizie și alegere pana la urmă personală, funcție de toate variabilele vieții noastre. Și ca în cazul oricărei alegeri sau decizii, timpul ne va arăta dacă am ales înțelept.

Puterea cuvintelor

     Sau cum mi-a plăcut să rețin din perioada facultății, a vorbi nu este același lucru cu o comunica. Și pentru că tot este început de an, mi-am dorit ca primul articol din 2017 să fie tocmai despre…cuvinte. Am realizat on the hard way ca spun așa, că a avea puterea și maturitatea de a-ți asuma ce verbalizezi, înseamnă multă muncă cu tine însuți. Dar și impactul pe care îl au cuvintele tale asupra celorlalți, indiferent de varsta pe care o ai, daca ești sau nu înca părinte la randul tău, și-așa mai departe.

     S-au făcut deja studii (celebrii cercetători britanici? :)) ;) ) care au demonstrat că și anume partea verbală caracteristică oamenilor înseamnă cea mai mică parte, de fapt, din procesul de comunicare. Restul, se știe, ține de paralimbaj, metalimbaj etc. Ce găsesc eu însă foarte important să completez este tocmai faptul că, deși încă balansăm între aceste notiuni și valoarea pe care o au cu adevarat, realizăm prea puțin tocmai impactul pe care îl au cuvintele noastre. Evident în combinație cu acea tonalitate care face muzica…

     Și iată mai jos cateva idei în acest sens:

• În copilărie cuvintele ne formează tipare - cu toți am avut părinți care ridicau tonul la noi în anumite momente, care nu aveau răbdare sa ne explice întotdeauna anumite lucruri etc. Ar fi absurd să credem că există vreun părinte perfect. Ce este în realitate foarte important este tocmai ponderea de timp în care ne-au ținut mai mult în reproșuri, țipete, tonalităti tăioase și, evident, momentele în care ne-au explicat cu calm lucruri, folosind cuvinte alese, cand le simțeam iubirea în glas, etc. 
• La maturitate declanșează reacții emoționale în fracțiuni de secundă - acest punct vine pe cale de consecință de la ideea de mai sus. Cu cat am stat mai mult într-o stare negativă și ne-au auzit urechile anumite cuvinte, cu atat impactul dureros va fi mai mare la maturitate. Dacă am avut norocul să avem niste parinți care să se redreseze repede din astfel de momente, și noi, adulții de mai tarziu, vom avea mai multe șanse și oportunități în viață pe care vom fi în stare să le vedem și să le fructificăm la timp.
• Ne ridică sau ne coboară - mai pe direct spus, odată adulți ajunși, cuvintele celor din jur ne vor aduce mai multe stări pozitive sau negative. Nu intru în dezbateri prea lungi aici: momentan mă refer doar la faptul că ați interacționat și voi probabil cu oameni care, dacă aveau o vorbă caldă pentru voi, vă transmiteau instant și o stare de bine, respectiv cu cineva care iși refula negativismul poate prin țipete și urlete prin cuvinte tăioase. De ce se întamplau toate astea, deja duce spre psihologie și poate fi subiectul unui alt articol.
• Cuvintele sunt apanajul unei inteligențe emoționale puternice sau, dimpotrivă, a uneia slabe – un concept relativ nou, cel de inteligentă emoțională, în sensul că parca abia începem să ne obișnuim și să lucrăm cu acest concept care face diferența în orice mediu v-ați afla. Sunt oameni (indiferent de funcția pe care o au) care sunt conștienți de puterea cuvintelor îmbracate în tonalitatea potrivită și oameni care n-au nicio treabă să priceapă acest impact în mintea și sufletul celorlalți.
• Cuvintele ne însoțesc zilnic, indiferent de context sau de împrejurare – bănuiesc că acest aspect este mai mult decat evident. Și odată ce ne vom aminti acest lucru cat mai des cu putință (asta că tot pomeneam mai sus de pondere), ne va fi din ce în ce mai bine.
• Așa cum avem grijă de garderoba noastră, așa ar trebui să avem grijă și de vocabularul nostru -  ce cuvinte alegem să folosim, cum ne dezvoltăm vocabularul, diferențele (și de ce le facem) între profesional și personal, chiar și între prieteni etc. Și, mai ales, poate să ne întrebăm de ce sunt oameni cu care vorbești aceeași limbă nativ, și înțelesul se pierde pe drum? Si oameni cu care, indiferent de limba de comunicare folosită, te înțelegi din trei cuvinte și două priviri?

     Vă doresc ca în acest an, și în oricare an din viață, să aveți parte de cat mai mulți oameni cu o voce caldă, plină de bunătate și înțelepciune, cu diplomație, empatici și asertivi. Si nu sunt doar niste cuvinte goale, ci “îmbracă” personalitatea unor oameni extraordinari. Care există și fac toată diferența din lume. Important este să fim suficient de puternici la randul nostru pentru a ști să-i păstrăm.

     Un An Nou fericit!

Chiar și animăluțele au "cuvintele" lor :)

"Miau"