Este foarte evident că lucrurile s-au schimbat mult în
această privință de-a lungul timpului. Dacă norma cu niște zeci de ani în urmă
era ca odată ajunși pe la varsta adolescenței, mulți copii să iși ia “zborul” din
cuibul părintesc, acum lucrurile nu mai stau deloc așa. Avem cazuri cand copiii
ajung să iși ia sub propriul acoperiș părintii, copii ajunși deja căsătoriți la
randul lor. Alte situații cand copiii căsătoriți locuiesc în casa părinților. Copiii
adulți care continuă să locuiască cu părinții din rațiuni financiare. Și alte
multiple variante.
Cat de bine sau mai puțin bine este acest aspect, ține pană
la urmă de fiecare situație în parte, tocmai pentru că fiecare situație are
specificul ei. Avand această completare în minte, voi încerca să enunț cateva
situații de care m-am lovit eu de-a lungul timpului, ce am învățat din ele, dar
și ce am reușit să învăț și din alte situații apropiate mie.
- Din prea multă bunăvoință, de cele mai multe ori părinții ajung să facă mai mult rău decat bine copiilor lor. Să luăm ca exemplu un cuplu tanăr căsătorit sau la început de relație, care, în loc să își construiască propriul cămin, merge pe varianta lucrului amestecat, care foarte rar se întamplă să dea cu plus (probabil că nu întamplător a inventat romanul expresia cu “lucrul amestecat…“). Pentru că oricată bunăvoință ar exista din partea părinților, se știe despre celebra situație de diferență între generații. Cu atat mai mult cand cel care vine în cuibul deja format, va trebui să se acomodeze cu regulile nescrise ale casei, cu tot ceea ce transmite fiecare persoană la nivel emoțional, cu tabieturile fiecăruia. Și-atunci nu-i mai bine,oare, din capul locului ca de la o anumită varstă să avem spațiul nostru? Cat de des este “invadat” de alte persoane, poate fi o altă discuție.
- Ceea ce pentru mine este foarte important, pentru altcineva poate însemna un lucru nesemnificativ. Iar aceste lucruri le observi cu atat mai pregnant cand ajungi să stai și cu altcineva în casă, în afară de partenerul tău. Am trăit la un moment dat experiența să mi se ofere o invitație la masă (recunoscătoare fiind pentru munca depusă de gazdă la organizarea mesei), dar să realizez că eu apreciam mai mult dacă aș fi văzut persoana respectivă ingăduitoare cu un alt cuplu care se mai întampla să întarzie la anumite întalniri doar pentru că aveau copii mici și poate nu întotdeauna reușeau să ajungă la fix. Între cele două situații, clar aș fi preferat să mananc o salată, dar să simt o bunătate care pentru mine face toata diferența din lume
- Este mult mai comod să vii acasă, după o zi de muncă și să găsesti multe lucruri gata făcute de părinți. Și aici însă granița este foarte subțire. Pentru că, poate, prin obiceiul cu care părinții sunt obisnuiți să facă nenumărate comisioane pentru copiii lor, ajung să le facă mai mult rău decat bine. Aici din nou este vorba despre pondere. Luăm ca exemplu un cuplu care stă împreună cu unii dintre părinti sau chiar si copiii ajunsi la varsta maturității care locuiesc în continuare cu părinții. În loc să se organizeze și să se gospodărească împreună, tanărul cuplu/tanărul ajunge astfel să rateze momente care i-ar putea suda sau dezvolta cu atat mai bine. Copilul ajuns matur căruia i se iau multe din atribuțiile vieții, ratează astfel poate cel mai important lucru: să învețe să se organizeze, să știe care sunt activitățile care îi vor dezvolta și alte asemenea.
Așa cum scriam mai sus, fiecare situație are particularitățile ei și, vorba expresiei, adevărul este întotdeauna undeva la mijloc. Ce consider eu că este cel mai important privind acest subiect al habitatului împreună sau fără părinți începand cu o anumită varstă? Ce învățăm din toate acestea, cum ajungem să evoluăm și, pană într-un final, cată influență le oferim asupra noastră celor care ne-au dat viață. Pentru că am vazut de nenumărate ori familii tinere care nu locuiesc cu părintii, dar sunt mai prezenți psihic decat unii care locuiesc fizic cu părintii. Sau familii care se despart din cauza părintilor (sau mai degrabă a imposibilitătii ruperii unui “cordon”). Sau tineri extrem de dependenți emoțional de părinții lor, dar fără să fie conștienți de asta. Și exemplele pot continua la nesfarșit.
Ca o părere și concluzie: a locui sau nu cu părinții,
indiferent de varsta maturității (…emoționale? ;)) este o decizie și alegere
pana la urmă personală, funcție de toate variabilele vieții noastre. Și ca în
cazul oricărei alegeri sau decizii, timpul ne va arăta dacă am ales înțelept.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu