Din cand in cand m-apuca cate-un dor...

    Vorbeam mai zilele trecute cu o colega si uite-asa, nitam nisam, ma napadira niste amintiri...

Mi-am amintit de-un fost coleg care, din nefericire, sa tot fie vreo trei ani de cand nu mai este printre noi. Domnu’ Mihai mi-a fost coleg la primul job. Trei ani si jumatate i-am petrecut impreuna. Tin minte si acum, cu mult drag, cum obisnuiam sa mancam impreuna, cum sarea sa ma ajute de cate ori aveam nevoie. Pe Domnu’ Mihai nici macar nu-l chema Mihai. El era Gheorghe toata ziua si pentru toata lumea, dar pentru ca lui nu-i placuse acel prenume, si-a spus singur Mihai si asa se prezenta tuturor :)) Doamne, cat ne-am mai amuzat pe faza asta cand ne-a povestit-o. Da’ unde mai pui ca pana si prajituri cand ne-aducea, nu ne aducea de Sf Gheorghe, ci de Mihail Si Gavril ;))

   Domnu’ Mihai mi-a oferit o lectie de viata tare importanta. Eram pe la inceputurile colaborarii noastre profesionale si, dupa cum e viata, am avut o mica discutie in contradictoriu. Eu mica si cu gura mare, el om de-o seama cu ai mei parinti, o fi gandit ca nu prea-l lasa sufletu’ sa-mi dea mie dreptate, chiar daca se cam stia cu musca pe caciula ;) Am trecut peste intamplare, fara ca Domnu’ Mihai sa-mi adreseze fix aceste cuvinte: “Am gresit”. Dar toata atitudinea lui de dupa, toate actiunile si interactiunile cu mine mi-au aratat ca a realizat ca si el era om si ca putea gresi, indiferent de varsta.

   Eram deja la al doilea job cand am aflat ca Domnu’ Mihai a trecut in lumea care se spune a fi a celor drepti. Acelasi dor pe care l-am simtit atunci il simt si acum. Inca am momente cand merg cu metroul si gandurile imi zboara catre acel om deosebit. Un om care putea sa stea acasa si sa nu munceasca, pensionat cadru militar, a ales totusi sa munceasca alaturi de noi. A ales sa ne ofere prezenta lui, bunatatea lui, invatamintele lui...

   Astazi Domnu’ Mihai nu mai este...fizic. Pentru ca in mintea si sufletul celor care l-au cunoscut va ramane pentru totdeauna!

Care sunt lucrurile peste care puteti trece in viata si care sunt cele care va macina prea mult si peste care nu puteti trece?

   A trecut ceva vreme de cand am postat ultima data. Schimbarile din ultima perioada m-au tinut departe de..pofta de scris. Articolul de astazi porneste, cum se putea astfel, de la o noua discutie avuta cu o prietena. N-am sa dau toate detaliile discutiei noastre, ca ar trebui sa aduc si-o perdea in fundal :D, dar voi cauta sa fac un soi de rezumat, pornind de la intrebarea din titlul articolului de astazi ;)

   Ce anume le putem permite celor de langa noi, cu atat mai mult celor pe care ii consideram cei mai apropiati? Peste ce anume nu putem trece? Sau poate si mai bine, n-ar trebui sa ne intrebam ce este cu adevarat grav? Stiu ca termenii acestia gen “grav”, “acceptabil”, “insuportabil” sunt oarecum generici si variaza in intensitate de la om la om.

   Bun, iata care este parerea mea despre acceptabilitate sau...insuportabilitate. N-am sa accept niciodata vorbele urate, violenta, jignirile, incultura, prostia, betia, rautatea, lipsa de comunicare (iar pentru mine a comunica nu este totuna cu a vorbi), ignoranta si lipsa de respect. Voi trece insa cu o usurinta uimitoare peste un moment de ratacire, peste o zi proasta daca ai puterea de a mi-o spune clar si emancipat, peste faptul ca nu te pot auzi, poate, in fiecare zi, desi mi-o doresc, dar pentru ca stiu ca ai motive intemeiate ;) Si-as extrapola aceasta descriere catre toate tipurile de relatii.

   In tandem cu acestea, am constatat si rolurile foarte importante jucate de mediul familial, social, economic, cultural, emotional in care, vrand-nevrand, ne-nvartim. Si e mai mult decat evident ca si acestea isi lasa amprenta asupra personalitatii noastre si asupra...acceptabilitatii noastre. 

   Acestea fiind spuse, sunt tare curioasa: pentru voi unde se situeaza granita intre cele doua “paliere” ale vietii si cum reusiti sa le gestionati... :)

Rabdarea si cum reusim sa o scoatem la suprafata

   Apropo de rabdare...

   Ideea articolului de astazi mi-a dat-o o prietena. Fiecare dintre noi sunt convinsa ca a trecut prin acele zile cand, parca mai mult ca-n alte zile, simtea ca nu mai are rabdare. Fie ca ne cautam un job, pentru ca nu avem sau ca vrem sa-l schimbam, fie ca vrem sa ne luam o casuta sau o masina, fie ca vrem sa scriem o carte sau sa planificam un concediu frumos, indiferent de obiectivul pe care ni-l planificam, avem nevoie de rabdare.

   Dar si cum facem cand simtim ca aceasta ne paraseste si parca indiferent cat am cauta, tot nu reusim s-o aducem inapoi? Sa fie oare ceva cu ce ne nastem sau putem o construi pe parcursul vietii noastre? Sa fie oare aceasta rabdare ceva ce luam din mediul in care traim sau din nou o descoperim cu trecerea timpului si a experientelor? Sa tine de economic, social, cultural, emotional sau orice alt aspect al vietii noastre sau, de fapt, toate la un loc? 

   Personal, mie imi inspira ca rabdarea se castiga, se invata, se naste si ne insoteste toata viata intr-o gradare mai mica sau mai mare. Ca ne ajuta, iar o afirm cu tarie. Asa cum, cu la fel de multa tarie afirm ca rabdarea ne aduce impliniri fix la momentul potrivit. Chiar daca toti (sau aproape toti) stim gustul deznadejdii care pare ca nu are nici in clin nici in maneca cu rabdarea.

   Si totusi...sa-nvatam s-avem rabdare, cat pentru toata viata, viata care este asemeni unui exercitiu cu multe necunoscute, menite sa le descoperim sau sa le redescoperim zilnic!

Plimbarici frumoase

   Din seria zilelor frumoase de toamna, astazi mi-am propus sa astern aici impresii interesante dupa cateva zile libere de concediu.

   Am ajuns in Campina, Prahova intr-o scurta plimbare. Dar pe cat de scurta a fost, pe atat de placuta. De multe ori ne incapatanam sa nu iesim din sfera noastra de confort, gasim tot felul de scuze sa nu ne mobilizam sa iesim in aer liber, la o plimbare, sa nu schimbam mediul, ca doar e mult mai usor sa avem in fiecare zi acelasi program, gen serviciu-casa-serviciu. Ca mai apoi sa ajungem la un moment cand ne intrebam cum a trecut viata noastra.

   Acestea fiind spuse tin sa povestesc, ca doar nu degeaba al meu blog se numeste “Caietul cu Povesti”, cum am petrecut scurta plimbare despre care pomeneam mai sus.

   Ne-am imbarcat in trenul regio de cu dimineata cu biletele la purtator, aparate foto si bineinteles, pentru cine ma cunoaste, mancarica, ca eu fara nu pot sta :)) In nici doua ore eram deja la destinatie. Odata ajunsi acolo, am luat-o incet la pas catre Castelul Iulia Hasdeu, Muzeul Memorial Nicolae Grigorescu, dar si biserici aflate in zona. Dupa ce am facut aceste incursiuni, de unde evident ca ne-am achizitionat si cativa magnetei (a devenit un sport national sa achizitionam mai toti magneti cu care sa ne umplem frigiderele :)) ), ne-am oprit din nou sa mancam. Si odata terminata si aceasta indeletnicire, am poposit sub o salcie, cu rucsacul sub cap si stand relaxant pe-o rogojina. Si nu orice fel de rogojina, ci una primita de la cel mai bun si drag prieten ;) Si ca sa nu va povestesc ca m-a furat si somnul. Si dupa acest tratament mai mult decat placut, am revenit in capitala cu forte proaspete pentru alte zile de serviciu.

   Ce vreau sa va transmit pe aceasta cale? Vorba unei colege, in capitala noastra aproape ca am ajuns sa nu mai auzim sau sa simtim cand bate vantul. Este superb sa te poti deconecta chiar si pentru cateva ore cu oameni dragi si frumosi, intr-un colt al tarii noastre minunate sau oriunde ne simtim scosi din rutina noastra. Si sa ne putem bucura de lucruri atat de simple, dar care valoreaza enorm! Si dupa cum spun de cate ori am ocazia: sa ne bucuram de toate aceste minuni ale vietii alaturi de cei mai dragi oameni sufletului nostru pentru ca nu se stie daca maine vom mai avea ocazia.

   Si uite-asa, povestind, deja mi s-a deschis iar apetitul pentru plimbari :)

Cum impacam si capra si varza in relatiile de cuplu? Si cine-i capra si cine-i varza? ;)

   Astazi am ales sa scriu despre relatii in general, si despre cele de cuplu in particular.

Ideea acestui articol a pornit de la faptul ca, in ultima perioada, am comunicat destul de mult pe aceasta tema. Evident fiecare cu parerile si opiniile lui. Si iata parerea mea ;)

   Omul, prin natura lui fiinta sociala, se invarte intre o multime de relatii: de familie, de prietenie, de cuplu, de tot soiul. Interesant este insa de vazut ce se intampla cand, dupa o perioada in care nu este angrenat intr-o relatie de cuplu, ajunge sa intre intr-o astfel de relatie, si pe alocuri sa nu stie sa gestioneze celelalte relatii pe care le-a avut pana atunci. La ce ma refer? Sa spunem ca am o prietena care a inceput de putina vreme o relatie (vorba cea romaneasca, se cupla si ea :))  ). Este de la sine inteles ca va trebui sa-si reevalueze timpul, sa-l disece si sa-l imparta in consecinta. Dar ce se va alege de o relatie de prietenie daca ea nu va sti sa faca asta?

   Buuun, aceasta este una dintre greselile mari pe care eu le vad atunci cand cineva intra intr-o relatie si uita cumva de persoana lui/ei si de celelalte relatii pe care le avusese mai pana atunci. Parerea mea este ca atunci cand te agati prea mult de cea/cel de langa tine, uiti de tine, intri intr-o dependenta care invariabil nu va duce la ceva bun. Cam ca atunci cand te grabesti (nu degeaba s-a inventat expresia “te grabesti ca fata mare la maritat” :D). A nu se intelege ca nu sunt constienta de faptul ca lucrurile se schimba inevitabil atunci cand in viata noastra mai apare o persoana. E pur si simplu o chestiune de logica. Dar tot la fel de bine stiu ca de noi depinde sa stim cum sa ne impartim acest timp, cum sa ne bucuram de el si cum sa le aratam celor de langa noi ca apreciem in continuare relatiile la care am cladit cu fiecare experienta traita impreuna. Si asta mai cu seama pentru ca timpul nu se intoarce niciodata. Iar daca “uitam” de o relatie pentru o alta, nu putem avea pretentia sa reluam lucrurile de unde le-am lasat atunci cand am “uitat” de ea, cand constatam ca poate cea din urma nu a mers asa cum ne-am asteptat. Ca de, cam asa e viata!

   Deci, tema de gandire ;))