Fotografia, pasiunea mea

   

 

   Ideea articolului de astăzi vine de la una din pasiunile mele și anume fotografia, și va fi din nou, și cum s-ar putea altfel?, dacă nu sub forma mai degrabă a unei povesti :)

   Am descoperit fotografia acum vreo 18-20 de ani, iar dacă memoria încă nu m-a lăsat, cred că primul meu aparat foto a fost un Kodak cu celebrul film de 24/36 de cadre. Pe cel de 24 nu îmi amintesc să-l fi folosit prea des, în schimb eram fanul numaru’ unu pentru cele de 36. Cu plus minus cele 4 cadre pe care le-am descoperit ulterior.

   Primele fotografii imi amintesc ca le-am făcut la Dunare, undeva foarte aproape de satul bunicilor mei din partea tatălui. Țin minte și acum tenta de verde accentuată a fotografiilor atunci cand am reușit să le transpun pe hartie. Si încă de pe atunci cat eram de încantată că reușisem să descopăr un centru de developare unde îti puneau și pe CD respectivele poze, și nu doar in formatul de hartie, respectiv transpuse de pe negativ.

 

   Uitandu-mă în urmă, abia acum realizez cam cat de multe am învățat folosind acel micuț aparat negru, și nu doar pe parte de fotografie în sine. În primul rand încercam să surprind cadrele cele mai “creative”, cumva condiționată fiind de acel număr limitat de poze pe care le puteam face cu filmul. Educația financiară pentru a ma putea încadra să cumpăr un anumit numar de filme, funcție de ocazia și ideile avute. Nerăbdarea și entuziasmul de a vedea pozele transpuse pe hartie, stări care mi-au rămas pană astăzi, chiar dacă deja am trecut la un DSLR foarte interesant.

   Grija pentru lucruri, apreciind astfel valoarea atat emotională, cat și financiară a lor. Bucuria cand împărțeam cu ceilalți momentele fotografice și, ulterior, organizarea și atenția la detalii pentru a oferi tuturor fotografiile în care apareau fiecare dintre membrii familiei, prietenii sau colegii mei. Fotografia cu puternicul său atribut creativ am simțit cum îmi dezvoltă această latură, cum m-a ajutat (și mă ajută în continuare) să îmi structurez ideile, să le îmbin în niște albume cred eu frumoase și elegante.

   Mergand pe firul ideii, astfel am descoperit și o altă pasiune adiacentă, și anume legată tot de fotografie, dar de data aceasta eu pe post de model în fața aparatului de fotografiat. Dar despre această pasiune, într-un viitor articol.

   Voi vă mai amintiți de primele hobby-uri, cum le-ați decoperit și ce ați învățat din ele?

Despre diplomație

   

  Mi s-a întamplat de curand să aud expresia cu “a fi direct”. Ce înțelegem însă din asta și cum ajungem, de fapt, să transmitem niște lucruri, mi-a dat o lecuță de gandit. Si uite-așa am ajuns să scriu articolul de astăzi.

   De cele mai multe ori ni se întamplă să spunem și să credem că suntem persoane directe. Există însă o diferență între a fi direct cu diplomație și…doar a fi direct? Sau cum gestionăm cazurile cand susținem că ne dorim să auzim părerea celorlalți, dar atunci cand efectiv se intamplă acest lucru, brusc si subit nu prea putem digera o părere diferită de a noastră? Cum alegem să transmitem unele lucruri si pe ce ton? Contează și aceste aspecte în definirea expresiei “a fi direct”? Există oare o mai bună comunicare si transparență în anumite medii și o abordare mai “din topor” în alte medii?

   Să revin însă la ideea de diplomație. Din punctul meu de vedere și strict ca o părere personală, consider că este foarte important ca atunci cand transmitem ceva și ne dorim să fim direcți, este obligatoriu și imperios necesar să fim și diplomați. Da’ acuma nah, știu că nici caviarul nu este pentru toată lumea ;) Că depinde însă de noi să ne educăm în acest sens, este ceva în care cred cu tărie. Și mai știu că nu este întotdeauna ușor. În același timp, de multe ori se întamplă să realizăm că îmbinăm cumva partea cu a fi direct cu cea cu o tentă de glumă. Și aici întalnim alte valențe. Pană unde poate merge gluma? Ce granițe încălcăm și cand ne situăm în limitele acceptate? Acceptate de cine? Pentru că ceea ce o anumită situație, stare de fapt, chestiune, poate fi ușor încadrată in limitele acceptabilului, pentru o altă persoană, poate chiar aceeași situație să deranjeze profund.

 

   Recunosc că și eu la randul meu am trecut printr-o varietate de situații din care am învațat multe. Iar una din lecțiile cele mai importante, ca să revin cumva și la ideea articolului legată de diplomație, a fost să cunosc oamenii și mediul. Pentru că aceeași glumă sau idee într-un anumit mediu și între anumite persoane poate să fie primită foarte degajat, pe cand în alte medii fix aceeași idee poate să declanșeze multe reacții nepotrivite.

   Și ca o concluzie, cred că este foarte important să avem coloană vertebrală, să putem fi direcți cu diplomație, să recunoaștem cum să spunem lucrurilor pe nume, într-un mod asertiv și empatic, cu o tonalitate care să facă muzica (să fie aproape doi ani de cand spuneam ceva asemănător aici). Și toate acestea, pentru cum bine tocmai imi spunea cineva de curand, pentru că așa cum vrei să se poarte ceilalți cu tine, aidoma ar trebui să ai puterea să faci și tu cu ceilalți. Alminteri nu te poți aștepta dacă semeni vant să culegi soare :)

 

Despre incredere si comunicare

   

    Mi s-a intamplat de foarte multe ori de-a lungul timpului să aud nenumărate povești de viată (că tot se numește blogul meu “Caietul cu Povești” :D ), fiecare cu unicitatea ei, fiecare cu o culoare aparte. Si chiar dacă uneori avem impresia că anumite lucruri ni se intamplă tuturor, in realitate fiecare situație ne modelează intr-un anumit fel si ne aduce unde suntem astăzi. Pentru că ceea ce face diferența pentru fiecare zi si întamplare trăite este cum filtrăm fiecare dintre noi tot ceea ce trăim si experimentăm.

   Luați ca exemplu cazul unui cuplu. La inceput toate-s bune si frumoase pentru toți, odată cu trecerea timpului poate cei doi ajung să se despartă. Ca unii insă ajung să o facă cu cioburi si oale sparte sau ca alții aleg să o facă matur, demn si asumat, oricată durere ar implica, iar ne spune ceva. Si da, contrar a ceea ce s-a cam împămantenit pe meleagurile noastre, sunt si cazuri care in astfel de momente ajung să iși păstreze in continuare respectul. Dar in exemplul de față din nou contează comunicarea. Să tot fie vreun an de cand scriam despre asta aici.

 

   Cum spuneam mai sus, de-a lungul vieții am avut ocazia de a “trăi” cumva si experiențele altora, prin încrederea cu care mi-au fost împărtășite diverse. Întotdeauna m-am întrebat ce anume declanșează unui om sentimentul acesta de încredere, dar si de neîncredere. Probabil se aplică răspunsul unei prietene care îmi spunea candva că pur si simplu simte dacă poate sa transmită ceva cu greutate unei anume persoane sau rămane la stadiul de vorbe goale.

   Interesant punct de vedere care poate ar trebui să ne dea de gandit. Daca cineva discută cu noi doar despre politică si vremea de-afară sau dacă are încrederea de a ne comunica cate-n lună și-n stele. Eu cred ca sunt una din persoanele norocoase și recunosc că este un sentiment tare plăcut cand văd oameni extraordinari care vin către mine pentru a-mi împartași o mulțime de lucruri. Dar tot eu am invățat de-a lungul timpului că încrederea se caștigă cu multă muncă (pornind chiar de la o simplă informație pe care cineva ți-o transmite și care este de la sine înteles ca nu trebuie “s-o plimbi” mai departe; nu de alta, dar și eu am trecut prin situația să aud “Păi dacă mie nu imi spui că nu trebuie să spun mai departe, consider că pot să spun orice”.) Really? Și eu care credeam că de la sine inteles este fix varianta inversă si anume cea în care dacă cineva are încrederea de a-ți transmite ceva, orice, apăi informația aceea rămane strict la tine.

   Mi-am reamintit astfel despre relativitatea vieții si cum fiecare ne putem uita la același pahar si să vedem două lucruri diferite. Așa cum pentru fiecare dintre noi încrederea si comunicarea pot avea valențe diferite. Ce facem însă cu fiecare dintre ele, din nou este o bună modalitate de ne cunoaște. Simplu, dar nu ușor :)