Fidelizarea clientilor/angajatilor valorosi

   Tocmai am terminat de citit un Pocket Business cu titlul “Marketing Direct” scris de Wolf R. Hirschmann. Pornind de la un capitol din aceasta cartulie (“Fidelizarea clientilor valorosi”) am poposit cu articolul de astazi.

   “In tot mai multe intreprinderi este recunoscuta importanta fidelizarii clientilor dupa vanzare. Motivul acestui fenomen este clar: o intreprindere poate supravietui pe termen lung doar atunci cand isi multumeste clientii si ii motiveaza sa recomande, respectiv sa cumpere din nou produsele. Costurile pentru mentinerea relatiilor cu clientii sunt, de asemenea, semnificativ mai reduse in comparatie cu cele pentru achizitionarea de noi clienti. In comparatie cu costurile pentru noi achizitii, investitia pentru mentinerea clientilor este cu 80% mai redusa!”

   Titlul articolului meu a fost adaptat insa la ideea pe care mi-a trezit-o mie paragraful de mai sus. Aici se vorbeste despre clienti in general. Eu insa voi face o analogie si ma voi raporta la angajatii valorosi. Cum putem fideliza clientii valorosi ai companiei noastre daca nu fidelizam mai intai angajatii valorosi ai companiei? Putem inca sa mergem pe varianta “nu-ti convine, asteapta inca o suta ca tine la usa”? Si daca facem asta, ce se intampla? Daca alegem insa sa ne motivam angajatii, sa ii tratam cu respect, sa ii implicam, sa le oferim feedback, sa ii incurajam, sa ii provocam, sa le oferim libertate, sa ii dezvoltam, ce rezultate vom vedea?

   Intrebari care pot parea retorice si totusi in mediul economico-profesional-stiintifico-fantastic actual acestea se aplica pe ambele talere ale balantei. Inca exista manageri, sau asa-zisi managerii care inca n-au aflat (sau n-au din inascare niste treburi) ca angajatii sunt cel mai valoros capital al unei companii. Dar si lideri care stiu sa-si conduca oamenii frumos, sa le insufle placerea lucrului bine facut, sa foloseasca pe un ton adecvat “te rog” si “multumesc”, sa isi informeze oamenii din timp si din respect, atat pentru ei insisi, cat si pentru echipele pe care le conduc.

   De multe ori cea mai mare pierdere pe care o poate avea o companie/un business/o idee de afecere/un proiect, este evidentiata prin oameni. Nici mai mult nici mai putin. Iar de si mai multe ori aceasta pierdere nu se vede in prima instanta cu ochiul liber, tocmai pentru ca piederea motivarii angajatilor se masoara cel mai greu si, in acelasi timp, paradoxal, aduce cele mai mari pierderi in cifra de afaceri a companiei.

   In aceste conditii, cum putem avea clienti multumiti, cu dorinte, nevoi si asteptari satisfacute, daca angajatii la randul lor meniti sa intretina aceste relatii sunt fara motivatie, implicare, dedicare, fara simtul raspunderii si fara “tragere de inima” cum am spune prin popor...

   Si ca un soi de incheiere si pe post de exemplu: angajatul se prezinta la sef c-o realizare si nu primeste niciun simplu “bravo” sau angajatul care merge cu o aceeasi realizare si aude cuvinte de lauda insotite de-un zambet prietenesc. Luati aceste doua cazuri si incercati sa le vizualizati. Observati mai apoi ce rezultat gasiti ;)

   A. James – Intelepciunea de a-ti admite punctele slabe si a le corecta prin invatare inseamna leadership.

Perioadele din viata noastra si relatia cu parintii

   Fie ca ne convine, fie ca ne convine..mai putin, parintii sunt cei care isi pun o amprenta eterna asupra vietii noastre, asupra personalitatii noastre, asupra modului in care traim, asupra reflexelor pe care le deprindem, asupra simtamintelor noastre.

   Iar cum viata pare a fi intr-un continuu balans, am ales sa aduc astazi in discutie, prin acest articol, cum ne influenteaza relatia cu parintii, fie ca sunt biologici, adoptivi, ca inca mai sunt in viata sau ca au trecut in nefiinta. Se tot spune ca parintii nu-i alegem. Pana aici, nimic mai adevarat.

   Am intalnit de-a lungul timpului parinti care meritau luati de exemplu, parinti care au invatat sa creasca impreuna cu copiii lor, care stiau ca adevarata bogatie pe care le-o dai copiilor este mostenirea spirituala, timpul frumos petrecut impreuna, amintirile nepretuite, chiar si momentele dificile ale vietii, dar traite tot impreuna, cu sustinere, implicare, partasi la evenimentele copiilor :)

   Am intalnit insa si parinti care pun un stigmat asupra copiilor lor prin vorbele lor spuse la manie si din incultura, parinti care isi trateaza copiii ca pe un sac de box sau ca pe o galeata buna pentru refularea frustrarilor. Parinti cu o minte atat de prinsa intr-o cutie, cu imposibilitatea de a constientiza gravitatea faptelor lor, incat te intrebi fara sa vrei de ce au ales sa-si ia aceasta “meserie” daca prin felul in care au ales sa o “profeseze” nu fac altceva decat sa distruga in jurul lor tot ce ating.

   Si da, stiu ca a fi parinte este cel mai greu lucru din lume. Pentru ca un copil nu vine niciodata la pachet cu instructiuni de folosire. Si poate ca te sperie ca vei fi scos din sfera ta de confort si de cunostinte, poate ca iti dai seama ca timpul nu va mai fi doar al tau si ca trebuie impartit cu un alt suflet, si ca banii nu-s niciodata de ajuns, si ca nu reusesti sa comunicati, desi vorbiti aceeasi limba, si ca...si ca...si ca.... Dar in acelasi timp, a fi parinte poate fi cel mai frumos lucru din lume, cel mai antrenant, cel mai complex, cel mai motivant, cel mai...cel mai...cel mai....

   De ce pomeneam in titlu de perioade? Pentru ca am considerat o buna bucata de vreme ca, odata cu trecerea timpului, relatiile cu parintii se schimba. Se mai maturizeaza, se mai aseaza, se mai...cizeleaza. Doar ca acest aspect, din nefericire, nu se aplica in toate aceste relatii :( Si-atunci ne intrebam ce este de facut....

   Si mai stiu ca in viata intotdeauna facem alegeri, fie ca suntem constienti de ele sau nu. Alegem in fiecare moment daca sa stam pe un taler al balantei sau pe celalalt. Daca sa tragem mai mult inspre bine decat inspre rau. Alegem sa ne gestionam sentimentele care pot parea de necontrolat. Alegem sa invatam sa fim cu adevarat parinti sau doar sa fim cu numele. Totul in viata e o chestiune de alegere si de...exercitiu! Totul!

And yes, the photo is not random chosen ;)

Pentru ce sunt recunoscatoare...

   
   Si-a mai trecut un an, cu bune, cu mai putin bune, cert este ca a fost plin din toate punctele de vedere.  Dar mai ales plin de...invataminte (am pus cu puncte puncte pentru ca sunt sigura ca ma asteapta una dintre cele mai dragi prietene la colt sa ma alerge iar cu “invatamintele” mele ;)) )

   Da, imi place sa invat. Poate si pentru ca o foarte buna parte din viata mi-a fost taiat accesul la informatie, la bucuria de a descoperi lucruri noi, la senzatia mareata pe care o ai atunci cand simti ca te dezvolti frumos si armonios.

   Si ca sa revin cumva la titlul articolului de astazi, da, sunt recunoscatoare, pentru ca am primit cele mai scumpe cadouri de la viata. 

   Oameni frumosi care m-au sustinut cand mi-a fost mai greu, oameni care m-au ridicat cand altii ma coborau, oameni care nu ma judeca si care ma accepta asa cum sunt, oameni care ma sustin in demersurile mele, oameni langa care pot sa plang fara teama ca ma vor considera slaba, oameni care au o voce atat de calda si-o privire atat de dulce si-armonioasa incat ai impresia ca-mi sunt pictati - intentionat am folosit expresia “ca-mi sunt” ;), oameni care stiu sa-mi spuna echilibrat atunci cand gresesc, unde si de ce gresesc, oameni care nu mi-au spus niciodata ca ma iubesc, dar am simtit-o in fiecare clipa, oameni care mi-au dat enorm, fara ca macar, poate, sa stie.

   Sunt recunoscatoare pentru ca am ajuns la un punct al vietii mele cand ma uit dupa lucrurile importante, ca sunt sanatoasa, ca ma pot bucura de o piesa de teatru, de-o carte buna, de-un ceai in compania unor oameni speciali, de sentimentul de liniste venit dupa furtuna, de un val ridicat dupa ochi, de-o rochie pe care mi-am facut-o singura cadou, de-o mireasma de parfum, de soarele care rasare atat de frumos in satul bunicilor mei, de puterea pe care-o vad altii in mine si pe care imi spun ca le-o transmit.

   In cateva randuri, acesta s-a vrut a fi un articol cu ocazia zilei mele de nastere din 13 februarie - sunt chiar o mare norocoasa :) - prin care am dorit sa multumesc tuturor acelora de la care...am avut ceva de invatat ;) Pentru ca am convingerea ca ceea ce suntem astazi se datoreaza in primul rand oamenilor cu care noi interactionam :)

   Multumesc.

Amintiri de poveste

   

   Pentru ideea acestui articol trebuie sa le fiu recunoscatoare unor oameni tare dragi sufletului meu. Intr-una din discutiile avute, ei au fost cei care mi-au trezit niste amintiri de mult uitate si prafuit ascunse intr-un sertar al sufletului... Aidoma parca amintirilor din copilarie povestite cu atata maiestrie de Creanga, ma incumet sa astern si eu aici un crampei din...copilaria mea...

 

   Mi-am amintit zilele acestea cu o imensa caldura de o perioada a vietii mele in care faceam toate prostioarele pamantului si ai mei bunici inca aveau puterea sa ma suporte. Mi-am amintit cum imi petreceam vacantele la ei, cum mergeam sa-i ajut la cules de fasole, ca mai apoi sa sar caraghios cu picioarele pe ea, evident dupa ce o lasam sa se usuce, pentru ca asta era modalitatea cea mai simpla de a o elibera din pastaile ei. Mi-am amintit de unde indiferenta mea fata de televizor.. pai daca stateam acolo si 3 luni fara sa simt aceasta nevoie, cu atat mai mult pentru ca bunicii mei dragi nu-si permiteau un televizor.

   Tin minte ca bunica mea avea copaite de diferite dimensiuni pe care le folosea la prepararea painii; imi facea insa si mie, special - ca doar care-i era mai draga nepoata? – din acelasi aluat special si o painica de dimensiuni mici care pe mine ma incanta teribil. Cat mai trudeau ai mei bunici in fiecare saptamana doar pentru asta... Bunicul meu aducea coceni pentru foc, mamaia framanta cu spor aluatul... Ramanand la capitolul mancare, recunosc ca mamaia mea facea o mancare delicioasa. Si taman de aceea am sorbit intr-o zi pe nerasuflate 10 farfurii de ciorba, de s-a speriat biata mamaia si mai multe nu :)) Intr-o alta zi mergeam cu vecina de langa casa  sa luam vaca de la pascut, da da, exact asa :)) Si nu va povestesc ce teama imi era de bietul animal cand ochii mei de copil il vedeau extrem de mare!

   Sau cand venea duminica si se primeneau bunicii mei frumos, mamaia sa iasa la poarta cu femeile, deh, iar tataie sa mearga “la sfat”, cum obisnuiau ei sa spuna... Evident ca aveau hainele speciale “de primeneala”. Nu prea-mi placea mie cand trebuia sa mai facem si curat, si ne-apucam sa batem covoarele (mai exact presuri facute de mamaia la razboi). Si nu va povestesc ce iesea din ele, ca doar vorbea cea, casa la tara ;)) Dupa ce terminam de batut presurile cu un bat amarat, aratam ca un extraterestru si plina de frica sa nu ma trezesc cu batul peste maini, pentru ca fiecare trebuia sa tina de cate-un capat al presului :))

   Au avut ai mei bunici chiar si un cires in curte...si cate-au mai patimit si cu ciresul acela, evident ca tot dupa urma mea :D Da’ acum zau, unde-ati vazut voi copil cuminte si baba frumoasa? Dar tot de acelasi cires ma leaga si amintirea primului meu leagan facut cu atata drag de bunicul meu. Eh, da’ cand mai m-am marit putin, am inceput sa merg si la discoteca din sat. Biata mea mamaie ma mustruluia de cum intram in casa, da’ tot ma lasa si urmatoarea data pentru ca nu scapa de vaicareala mea!

   Sau placerea pe care o aveam de cate ori mergeam in fiecare seara sa adun ouale de pe unde ouau gainile. Ehee, sau prima data cand bunica mea mi-a zis ca imi face banane. Da da, am scris bine, ca imi face banane. Si eu gandeam “apai cum sa-mi faca banane?” Mai tarziu, dupa ce-a terminat, m-am trezit in brate cu un castron plin cu biscuiti de casa, lunguieti, facuti cu un fel de aparat de facut carnati :))

   Si totusi anii au trecut, bunica mea a imbatranit frumos, bunicul meu nu mai este, dar inca imi amintesc privirea lui de cate ori ma vedea. Fata care i se lumina si cuvintele pe care nu le voi uita niciodata: “Mai tata, noi te-am crescut”... Si da, are dreptate, cea mai mare parte din ce reprezint astazi le datorez lor, pentru tot ce m-au invatat, pentru toate amintirile oferite...de nepretuit.

   

   Pentru ca la final doar amintirile raman.... 

Ps: fotografia de mai sus este facuta cu ceva ani in urma, in satul bunicilor mei, in urma unor inundatii, cu Dunarea revarsata....