Amintiri de poveste

   

   Pentru ideea acestui articol trebuie sa le fiu recunoscatoare unor oameni tare dragi sufletului meu. Intr-una din discutiile avute, ei au fost cei care mi-au trezit niste amintiri de mult uitate si prafuit ascunse intr-un sertar al sufletului... Aidoma parca amintirilor din copilarie povestite cu atata maiestrie de Creanga, ma incumet sa astern si eu aici un crampei din...copilaria mea...

 

   Mi-am amintit zilele acestea cu o imensa caldura de o perioada a vietii mele in care faceam toate prostioarele pamantului si ai mei bunici inca aveau puterea sa ma suporte. Mi-am amintit cum imi petreceam vacantele la ei, cum mergeam sa-i ajut la cules de fasole, ca mai apoi sa sar caraghios cu picioarele pe ea, evident dupa ce o lasam sa se usuce, pentru ca asta era modalitatea cea mai simpla de a o elibera din pastaile ei. Mi-am amintit de unde indiferenta mea fata de televizor.. pai daca stateam acolo si 3 luni fara sa simt aceasta nevoie, cu atat mai mult pentru ca bunicii mei dragi nu-si permiteau un televizor.

   Tin minte ca bunica mea avea copaite de diferite dimensiuni pe care le folosea la prepararea painii; imi facea insa si mie, special - ca doar care-i era mai draga nepoata? – din acelasi aluat special si o painica de dimensiuni mici care pe mine ma incanta teribil. Cat mai trudeau ai mei bunici in fiecare saptamana doar pentru asta... Bunicul meu aducea coceni pentru foc, mamaia framanta cu spor aluatul... Ramanand la capitolul mancare, recunosc ca mamaia mea facea o mancare delicioasa. Si taman de aceea am sorbit intr-o zi pe nerasuflate 10 farfurii de ciorba, de s-a speriat biata mamaia si mai multe nu :)) Intr-o alta zi mergeam cu vecina de langa casa  sa luam vaca de la pascut, da da, exact asa :)) Si nu va povestesc ce teama imi era de bietul animal cand ochii mei de copil il vedeau extrem de mare!

   Sau cand venea duminica si se primeneau bunicii mei frumos, mamaia sa iasa la poarta cu femeile, deh, iar tataie sa mearga “la sfat”, cum obisnuiau ei sa spuna... Evident ca aveau hainele speciale “de primeneala”. Nu prea-mi placea mie cand trebuia sa mai facem si curat, si ne-apucam sa batem covoarele (mai exact presuri facute de mamaia la razboi). Si nu va povestesc ce iesea din ele, ca doar vorbea cea, casa la tara ;)) Dupa ce terminam de batut presurile cu un bat amarat, aratam ca un extraterestru si plina de frica sa nu ma trezesc cu batul peste maini, pentru ca fiecare trebuia sa tina de cate-un capat al presului :))

   Au avut ai mei bunici chiar si un cires in curte...si cate-au mai patimit si cu ciresul acela, evident ca tot dupa urma mea :D Da’ acum zau, unde-ati vazut voi copil cuminte si baba frumoasa? Dar tot de acelasi cires ma leaga si amintirea primului meu leagan facut cu atata drag de bunicul meu. Eh, da’ cand mai m-am marit putin, am inceput sa merg si la discoteca din sat. Biata mea mamaie ma mustruluia de cum intram in casa, da’ tot ma lasa si urmatoarea data pentru ca nu scapa de vaicareala mea!

   Sau placerea pe care o aveam de cate ori mergeam in fiecare seara sa adun ouale de pe unde ouau gainile. Ehee, sau prima data cand bunica mea mi-a zis ca imi face banane. Da da, am scris bine, ca imi face banane. Si eu gandeam “apai cum sa-mi faca banane?” Mai tarziu, dupa ce-a terminat, m-am trezit in brate cu un castron plin cu biscuiti de casa, lunguieti, facuti cu un fel de aparat de facut carnati :))

   Si totusi anii au trecut, bunica mea a imbatranit frumos, bunicul meu nu mai este, dar inca imi amintesc privirea lui de cate ori ma vedea. Fata care i se lumina si cuvintele pe care nu le voi uita niciodata: “Mai tata, noi te-am crescut”... Si da, are dreptate, cea mai mare parte din ce reprezint astazi le datorez lor, pentru tot ce m-au invatat, pentru toate amintirile oferite...de nepretuit.

   

   Pentru ca la final doar amintirile raman.... 

Ps: fotografia de mai sus este facuta cu ceva ani in urma, in satul bunicilor mei, in urma unor inundatii, cu Dunarea revarsata....