A pleca sau a ramane...

 

   Am asistat de multe ori la discutii cu privire la emigrarea intr-o alta tara. Stiti deja celebrele idei cu privire la cat de bine e la altii, cum se plimba cainii cu covrigii-n coada, cat e de rau si de urat la noi, cum altii pot si noi abia ne taram, cum reusesc unii sa mute muntii din loc intr-o zi, iar noi ne caznim sa ridicam o lespede intr-un secol. 

   Imi povestea la un moment dat o cunostinta tot ce a trait ea in tarile mult mai putin dezvoltate fata de Romanica noastra. Cum de altfel am avut ocazia si de a asculta pareri cu privire la tari mai bine asezate si organizate decat tara noastra. Fiecare poveste a avut plusuri si minusuri. Fiecare se raporta la trairile povestitorului si la felul cum alegea sa filtreze aceste trairi. In tarile acelea aflate sub Romania invatai sa apreciezi ca o cana de apa poate face toata diferenta din lume, ca in Romania totusi esti tratat cu o anumita demnitate si un respect pe care singur trebuie sa inveti sa ti-l castigi. De partea cealalta a baricadei, in tarile cu multe grade ale dezvoltarii peste Romania, incepeai sa simti, parca, cum e sa ai mai mult, sa ai aspiratii, parca vise care incep sa prinda contur intr-un timp relativ mai scurt decat in tarisoara noastra. 

 

   Si totusi... Cine stabileste unde ti-ar fi mai bine? Cata putere trebuie sa ai pentru a ajunge sa faci acest pas de a te muta intr-o alta tara? Ce analiza iti faci in ceea ce priveste acest demers? Si cand spun “analiza” me refer din multe puncte de vedere: cum esti ca om, o alta analiza din punct de vedere financiar, o alta a relatiilor pe care le lasi intr-un loc si care, in cele mai multe cazuri, se estompeaza cu timpul, o alta analiza din punct de vedere emotional. Ce anume lasi in urma si ce anume crezi ca vei gasi acolo? Cum crezi ca te va afecta un astfel de pas? Ai puterea de a vedea mai departe de primul paravan si sa vizualizezi o imagine de ansamblu? Oare daca facand acest pas, de fapt, pierzi mai mult decat crezi tu ca vei castiga initial? Si fiecare are dreptul sa inteleaga prin “castig” sau “pierdere” orice crede de cuviinta ;)

 

   Un lucru insa mie imi este foarte clar: intotdeauna cand vom avea astfel de ganduri cu privire la plecarea din locul nostru de bastina, intotdeauna vom avea senzatia ca ne rupem in doua. Si mai intotdeauna instinctul ne arata ce sa facem...ramane doar sa ne incredem in el...

 

 

Sanatate, culoare, momente speciale, oameni dragi si...poze

Pentru ca timpul (si nu numai) nu mi-a permis saptamana trecuta sa revin cu vreun articol, astazi recuperez cu pasi mici prin cateva randuri, dar pentru care aleg sa las pozele mai mult sa “vorbeasca”. Spun doar atat: am ales din nou sa ma bucur de fiecare moment si de oamenii dragi din viata mea care ma accepta cu toate cele bune si mai putin bune. 

Si am ales din nou sa zambesc...

 

Provocarea de a fi recunoscator

   Zilele acestea se tot perinda pe site-urile de socializare diferite provocari, leapsa si-alte hore in care suntem atrasi, primim si dam la randul nostru. Provocari care mai de care mai interesante si mai frumoase, mai haioase si mai complicate. Doua din cele carora le-am dat si eu curs au fost cele in care dezbateam cu interes ce carti le consideram relevante pentru mine, intr-un fel sau altul, precum si cea in care listam cateva din lucrurile care pe mine ma fac fericita si pentru care sunt recunoscatoare. Ca o completare, un articol in tandem am scris si aici. 

   Astazi am ales sa ma axez pe acea frumoasa provocare de a fi recunoscator (cea despre carti intr-un alt articol). Primul gand a fost: “Pai da, sunt recunoscatoare, ca am pentru ce”. Ahaaa. Al doilea gand: “Acum trebuie sa-mi iau gandurile care alearga zburdalnic prin capsorul meu si sa le astern intr-o forma scrisa”. Mda...Si mai greu. Gandul trei: “E hai, ca acu-i acu’. Simt ca sunt recunoscatoare si totusi mi se-mpleticesc gandurile, sentimentele si ideile-n cap de-o sa iasa un talmes-balmes”. Si totusi am reusit. Trecand peste teama ca unii vor judeca ca de ce-am avea nevoie sa ne trecem pe-un site de socializare recunostinta sau peste gandul care-mi spunea ca parca nu-s in stare sa trec toate acestea in scris, iata ce a iesit:

• Sunt recunoscatoare pentru Oamenii din viata mea care mi-au fost alaturi, atat in momentele de cumpana, cat si in momentele fericite. Oameni care m-au ridicat, mi-au oferit un umar pe care sa plang, care m-au ascultat, care m-au indrumat in cel mai frumos mod cu putinta, care m-au invatat sa comunic si sa ma respect, care m-au suportat in cele mai grele momente.
• Pentru Oamenii din viata mea care mi-au gresit intr-un fel sau altul, pentru ca m-au invatat cu ce pot convietui in viata si cu ce nu. Oameni care, chiar daca au lasat urme adanci in sufletul meu, le-am considerat lectii importante.
• Oamenilor fata de care am gresit si care mi-au dat sansa de a-mi indrepta greseala. Oameni care au inteles ca a fi Om inseamna sa gresesti, sa ierti, sa mergi inainte, sa inveti din greselile tale.
• Pentru primul leagan al copilariei mele facut de bunicul meu, pentru ciresele pe care le mancam direct din copac cand ma punea bunica mea sa le culeg, pentru galeata de apa pe care abia reuseam sa o scot din put, pentru primul puisor de care am avut grija in curtea bunicilor mei.
• Pentru toate momentele cand am ras cu gura pana la urechi si din tot sufletul, pentru ca am invatat ca oamenii care au aceasta calitate de a dezamorsa situatii tensionate sau teribil de grele sunt de nepretuit. Sunt recunoscatoare pentru momentele cand am plans, pentru ca am invatat ce inseamna pentru mine valoarea gestului de a-ti fi stearsa o lacrima.
• Ce ma face fericita? Un zambet sincer si dulce, indiferent ca-i zambetul omului drag, al unui copil sau al unui prieten. O imbratisare calda care ma incarca cu cea mai frumoasa stare. O incredere acordata, asumata prin prisma cunoasterii mele. O comunicare pe-un ton ales. O mangaiere intr-un moment in care am cea mai mare nevoie. O muzica...a sufletului.
• Sunt recunoscatoare pentru ca pot vedea, in ciuda unei deficiente de vedere. Si cred ca tocmai de aceea mi-a fost compensata cumva aceasta deficienta prin sansa de a “vedea” in privirea oamenilor tot ce au de transmis. Ati inchis vreodata ochii, si nu in momentele cand va bagati la somn, si sa stati pur si simplu cateva minute in acea “bezna”? Ce-ati simtit? Eu am facut-o si m-am umplut de spaima, recunostinta si constientizarea faptului ca sunt oameni care chiar daca nu vad fizic, “vad” mult mai multe decat altii.
• Pentru ca pot merge. V-ati imaginat chiar si pentru o fractiune de secunda cum ar fi sa nu te poti deplasa singur? Eu da, prin prisma momentelor cand o crunta amorteala a picioarelor ma acapara (deh, trasatura de familie :D ) sau cand soarta imi punea in fata ochilor un om in scaun cu rotile sau just like that, fara niciun motiv.
• Pentru ca pot auzi. Chiar acum ascult o muzica extrem de frumoasa care imi umple sufletul.
• Pentru puterea pe care am avut-o si pe care o caut permanent pentru atunci cand am cazut si cand voi cadea pentru a ma putea ridica din nou.
• Pentru placerea pe care o simt cand pot sa imortalizez cu aparatul meu cel micut oameni, locuri, cladiri, peisaje...sentimente.
• Pentru linistea pe care am redescoperit-o parca de mult uitata. Pentru ca am invatat ca sunt om si ca pot gresi, pentru ca nu pot fi intotdeauna pe placul tuturor, pentru ca am invatat sa ma iert. Pentru ca invat din nou sa traiesc si nu doar sa exist...
• Ce ma face pe mine fericita si recunoscatoare? Ca traiesc... 
• Ca ma pot bucura in fiecare zi de senzatia placuta de a deschide ochii. Ca pot auzi in fiecare zi glasul oamenilor dragi. Ca le pot simti imbratisarea in functie de context si exprimare. Ca pot invata zilnic si ca tot zilnic fac alegeri. Ca in fiecare zi dau peste oameni buni si mai putini buni. Ca cei din urma m-au invatat sa-i apreciez mai mult si sa nu-i mai iau ca dati pe primii. 
• Ca pot manca o inghetata de-un leu, dar care sa mi se para cea mai gustoasa prin invaluirea unei linisti extraordinare. Ca ma pot bucura de-o floare primita-n dar printr-o dorinta implinita. Si ca “floare” pentru mine poate sa insemne si-o plimbare, o strangere de mana, o atingere, o privire calda, un zambet, o carte, o rochie, un concert... “Cadouri” ale vietii de care am realizat ca ma pot bucura prin puterile si prin constientizarea fiintei mele. Ca Oamenii sunt cel mai bun “manual-practic” al vietii, cei care te ridica si te coboara in fiecare clipa a existentei noastre. Ca pot trece fix prin aceleasi experiente ca si tine si totusi sa te judece. Ca pot avea doar o cana de apa, dar sa fie dispusi sa o imparta cu tine. Ca pot avea o putere financiara mare, dar o liniste prea mica, dar si invers. 
• Sunt recunoscatoare si linistita cand pot sta cu o carte in mana la umbra unui copac sau cand mai scriu un nou articol...din viata mea ;)

   Deci da, chiar am pentru ce sa fiu recunoscatoare. Ceea ce va doresc enorm si voua.

Astăzi aleg sa inchei acest frumos exercitiu de viata fara a provoca pe nimeni, si totusi pe toata lumea ;)

Sa invatam sa ne bucuram de viata zilnic!

Gelozia constructiva versus gelozia distructiva

   Stiu, este un subiect mai delicat, dar cum blogul meu pune accentul pe idei si povesti de viata, care mai din teorie, care mai din practica, astazi am ales sa abordez acest subiect, dupa cum am promis acum ceva vreme.

   Toti am simtit sau vom simti acest sentiment la un moment dat. Fie ca vorbim de perioada copilariei, cand apare un frate sau vreun verisor in peisaj. Fie ca vorbim de perioada adolescentei cand incepem sa avem senzatia ca ceilalti arata mai bine, ca se inteleg mai bine cu parintii sau ca au mai multi prieteni. Sau ca ajungem deja la maturitate si parca constatam ca ale noastre cunostinte sunt mai avute, mai implinite sau mai realizate. Toti facem cunostinta cu acest sentiment de gelozie. 

   Viata insa ne arata si ne invata ca important este cum gestionam acest sentiment. Daca il lasam sa ne macine prea mult incotro ajungem? Daca il “ghidam” intr-o anumita directie, se poate sa invatam si ceva constructiv din el? Bun, de stabilit am stabilit ca, indiferent de natura relatiilor in care ne aflam, vom ajunge sa simtim acea gheruta care ne zgarie si care se joaca cu sufletul nostru. Din experientele mele si ale oamenilor cu care am avut sansa sa interactionez, am observat niste lucruri pe care le-as numi eu interesante. Daca discutam de o relatie sot-sotie, iubit-iubita, gelozia are doua forme, aviz titlului articolului. 

    Cea constructiva este aceea in care ii arati partenerului tau ca iti pasa si ca te implici in acea relatie, printr-o privire atenta si plina de drag, printr-o atingere delicata a mainii sau printr-o imbratisare intr-un anumit context. Ii transmiti astfel bucuria si faptul ca esti mandru/a ca iti este alaturi in aceasta relatie, ca invatati impreuna sa treceti prin momente placute sau mai putin placute, prin zile in care nu veti fi intotdeauna pe aceeasi lungime de unda, dar invatand sa va respectati si sa va apreciati din toate punctele de vedere. Cum vad eu gelozia constructiva? Un amalgam mai degraba intre niste sentimente frumoase si invatand in fiecare moment sa nu aluneci pe o panta abrupta catre acea gelozie distructiva.

   Gelozia distructiva este tot un amalgam, dar de aceasta data de momente tensionate, vorbe urate, de a-ti inchide partenerul intr-o colivie, de a-i lua bucuria de a trai, gesturi prin care bruschezi si-o tonalitatea a limbajului peste limita admisa, control exagerat, lipsa respectului intimitatii celuilalt si lista poate continua. Care crezi ca-i rezultatul unui astfel de comportament fata de partenerul tau? Este doar o chestiune de timp pana se trezeste si tot doar o chestiune de timp pana ajunge sa-si ia zborul. Pentru ca oricine isi doreste o viata frumoasa, in care sa fie iubit, apreciat, respectat, implicat (exceptiile sunt doar ca sa confirme regula si nu e cazul sa le dezbat aici). Iar pentru a avea o viata frumoasa, singura, dar singura modalitate de a te simti frumos din toate punctele de vedere este sa fii intre oameni la fel de frumosi. Si nu intre cei care te distrug cate putin in fiecare zi prin...aceasta gelozie despre care pomeneam. Dar la final decizia este a fiecaruia dintre noi si fiecare ne raportam la gradul nostru de suportabilitate.

    Mai sus am exemplificat pentru un anumit tip de relatie. Dar asa cum spuneam la inceput, acest sentiment il nutrim toti, indiferent de varsta, statut sau functie. Ca sa evoluam insa intr-un mod armonios, avem nevoie de sprijinul parintilor cand suntem copii (ca sa gestioneze, de exemplu,  situatia cand apare un alt frate; dar si mai tarziu la adolescenta), de sprijinul prietenilor (incepand de la adolescenta pana spre maturitate), si tot de ajutorul prietenilor (in plina maturitate, cand avem parte de experiente de viata care ne marcheaza mai mult sau mai putin), precum si intelepciunea varstnicilor (am avut exemplu de casnicii de peste 60 de ani, iar asta imi spune ceva).

   In concluzie: facem alegeri in fiecare moment, inclusiv in aceasta privinta a sentimentelor pe care le lasam sa ne ghideze starea, ziua, viata. Si e cu atat mai frumos cand reusim sa avem ponderea cea mai mare catre o stare frumoasa si placuta :)