Relatia angajat-angajator

   

   Am avut ocazia de-a lungul timpului sa iau parte la diferite discutii si dezbateri pe tema relatiei angajat-angajator, ce ofera unul si ce ofera celalalt, ce asteptari are angajatul, de pe o parte, ce asteptari, la randu-i, are si angajatorul. 

   Si am ajuns in punctul in care sa fac afirmatia ca oricand te poti afla si de-o parte si de alta a baricadei. Ca astazi poti fii doar angajat, dar maine poti lua calea antreprenoriatului si incet sa descoperi cum inveti sa ai alaturi anumiti oameni care stii ca intr-un fel sau altul depind de tine. Ca in oricare tabara te-ai afla, importanta este analiza pe care ti-o faci, ce este important pentru tine, ce faci in sensul atingerii obiectivelor tale, cat si ce investesti in tine.

   Intotdeauna vor exista doua tipuri de angajatori, asa cum vor exista si doua tipuri de angajati. Vom vedea angajatorii care stiu sa isi aprecieze angajatii, care au pentru ei o structura, un plan, o anume organizare a companiei, le respecta drepturile, atat cele aflate sub mantaua Codului Muncii, cat si cele de nivel psihologic. Dar vom vedea si angajatori pentru care angajatii sunt doar niste bucatele dintr-un joc de puzzle, pentru care componenta psihologica este aproape nesemnificativa, drepturile lor sunt date de gard.

   Si la fel de bine avem si cealalta tabara, a angajatilor, care se imparte tot in doua categorii. Angajatii constiinciosi, carora le place ceea ce fac, care sunt proactivi, implicati, care fac lucrurile sa mearga, care isi gasesc puterea de a face “dusul zilnic al motivatiei” aproape indiferent de context. Si avem de cealalta parte angajatii care merg pe principiul “noi ne facem ca muncim, voi va faceti ca ne platiti”. Sunt permanent nemultumiti, dar nu ar face nimic sa schimbe ceva. Se plang necontenit si vin cu frustrari in loc de solutii. 

   Asadar doua tabere luate cate doua. Una fara cealalta nu poate exista. Intrebarea se pune: ce facem concret pentru a ajunge sa avem o relatie echilibrata, in primul rand, cu noi insine? Indiferent in care tabara ne aflam.

 

 

 

 

Multumesc...

   

   De mult prea multe ori luam tot ce avem ca dat. Consideram ca ni se cuvine si uitam sa mai ne apreciem parintii care se trezesc dimineata pentru a ne pune o cana de ceai pe masa, prietenii care ne sustin cand avem o zi trista si posomorata, partenerul de viata care ne sta alaturi in momentele frumoase, dar si in cele mai putin frumoase, nasii care ne calauzesc pasii, fratii cu care invatam sa impartim si bune si rele inca de la nastere, copiii care sunt langa noi in drumul lor spre...viata.

   Cand le-ati spus ultima data un drag “multumesc” oamenilor care conteaza in viata voastra? Da, stiu, veti spune ca ei stiu sigur ca le sunteti recunoscatori (eu mi-am surprins astazi prietena care ma suporta de vreo 20 de ani :)) ). Dar cand i-ati imbratisat ultima oara? Da, si pe-asta o stiu, ca au ei habar ca va pasa de ei. Serios? Nimic nu-i mai important decat a le-o arata, tocmai pentru ca nu stii daca maine vei mai avea ocazia. Si este o simpla realitate: viata este ca...un fir de ata. Si indiferent cat de obosit, suparat, trist sau mohorat ai fi, uita-te in jur. Invata sa apreciezi ce ai atunci cand ai. Alminteri sigur va veni o zi cand iti va plange sufletul pentru ca n-ai stiut sa faci asta la momentul potrivit. Momentul potrivit? Exact, adica in fiecare zi ;)

   Ideea articolului de astazi mi-a venit pornind de la doua evenimente (si nu numai) la care am participat in week-end-ul ce tocmai a trecut. Le-am stat alaturi unor oameni frumosi in trecerea lor cu bucurie prin viata, printr-un botez si o nunta, la care am vazut ce inseamna o altfel de emotie.   Va multumesc, oameni frumosi, pentru ca mi-ati oferit ocazia de a ma redescoperi, de a reinvata sa traiesc intr-o normalitate care imi place enorm, pentru ca ne-ati vrut alaturi de voi in aceste momente, tocmai in astfel de momente cand descoperi atat de multe despre tine si despre cei din jur. Am dansat alaturi de voi intr-o hora a vietii, langa oameni la fel de frumosi care au ales sa va calauzeasca drumul, pe niste acorduri de suflet care raman intiparite acolo pentru totdeauna. Multumesc pentru o lectie de viata prin care mi-am reamintit cat de special este sa ai alaturi oameni deosebiti care invata sa te descopere si sa te accepte cu bune si cu mai putin bune in fiecare zi.

 

   Si multumesc tie...

 

 

 

 

Copilul din mine

   In week-end-ul ce tocmai a trecut am avut sansa de a ajunge sa vad un frumos spectacol de circ gazduit de Circ & Variete Globus Bucuresti. A fost un spectacol frumos si antrenant, cu atat mai mult ca am putut merge insotita de prieteni dragi. Evident, relatiile frumoase se construiesc in timp, prin calitatea timpului si prin momente impartasite impreuna.

   Sala a fost in cea mai mare parte plina de copii. Asa ca pentru momente bune mi-am reamintit de momentele copilariei mele (week-end-ul a continuat in aceeasi maniera prin care m-am bucurat de niste copii la fel de frumosi, da’ asta-i o alta poveste).

   Recunosc ca daca nu ar fi fost niste oameni tare dragi mie, nu cred ca as fi avut ocazia sa ajung prea curand la spectacolul acesta de circ. Si le sunt tare recunoscatore... “Ingerii albastri” ne-au oferit imaginea muncii unor oameni dedicati, acrobatii magice, costume sclipitoare si pe masura muncii acestor oameni indragostiti de munca lor, cu numere care mai de care mai interesante, animale dresate in numere care mai de care mai pline de suspans. Si peste toate, Oameni...Oameni care iti ofera tie, spectatorului, munca lor, perseverenta lor, implicarea si dedicarea lor,...o parte din sufletul lor, transmis prin fiecare moment, gest, privire, teama, traire. 

   Numarul meu preferat a fost cel al Albinutelor Vesele ( ;) ), dar au mai fost si altele care mi-au atras atentia, precum Tainica iubire, Intrigi persane, Cateii fantastici sau Yin si Yang. Alaturi de “Ingerii Albastri”, apare si varianta “Ingerilor Albi”, un spectacol care trag nadejde ca va fi cel putin la fel de interesant si placut.

   Un moment frumos de circ la care merita sa mergeti...macar pentru a va reaminti de gustul copilariei. 

   Vizionare placuta! 

 

 

Familia mai presus de orice

 

   Este titlul cartii pe care nu intamplator am ales sa o citesc in aceste zile. Si chiar daca uneori avem senzatia ca realitatea din carti este alta fata de cea din viata de zi cu zi, asta nu inseamna ca nu putem invata ceva si din paginile unei carti...

   Acum ceva vreme discutam cu un om tare drag sufletului meu despre niste aspecte importante care tin de familie, de copii, despre lucruri mai mult sau mai putin vazute ale vietii. Aceste discutii au rostul lor prin prisma unor experiente (stiute sau nestiute), pentru a ne reaminti ce avem mai drag langa noi, care sunt stalpii nostri de sustinere in aceasta viata, care sunt oamenii care ne sunt alaturi cand avem cea mai mare nevoie, dar si cei care se bucura de bucuria noastra. 

   Constatam la un moment dat cu amaraciune ca ramanem fara job, sau ca un prieten ne tradeaza increderea, sau ca noi, la randul nostru, le inselam asteptarile celorlalti, sau ca atunci cand crezi ca ai tot ce ti-ai putea dori (o familie minunata, un job excelent, prieteni buni, o groaza de obiecte materiale care ne ofera un anumit confort in viata), vine altceva sa spulbere acea lume mai mult sau mai putin perfecta in care traiesti. Si poate gasesti chiar si vinovati, poate crezi ca e cel mai grav lucru care ti se putea intampla, poate ai acea senzatia ca lumea se prabuseste in jurul tau... Si totusi timpul mai face un pas cu o zi si inc-o zi si inca o zi. Si incepi sa simti din ce in ce mai mult ca din orice ai de invatat (bineinteles daca ai puterea ;) ), ca ce credeai tu ca fiind cel mai mare dezastru pe care il puteai simti se transforma in ceva asemeni unor piese de puzzle care iti sar imediat in ochi, ca sub tot cerul mohorat sub care te-ai aflat atata vreme, niste raze de soare isi fac simtita prezenta...cu liniste, multa liniste, cu un zambet atent, cu un suras in coltul gurii, cu o voce calda la celalalt capat al firului, cu un mesaj de buna dimineata sau un gand de noapte buna.

   Si mai apare o pata de culoare despre care mi-am dorit sa precizez in articolul de astazi. Uitam sa apreciem ce avem in fuga noastra dupa ce ne-am dori, indiferent ca fac referire la familie, lucruri, prieteni sau orice altceva. Vorbim impreuna aceeasi limba si totusi ne intelegem separat din teama, din convingerea ca “las’ ca stiu eu mai bine”, din rusine, din frica ca vom fi judecati intr-un fel sau altul. Si mai trece o zi... si ajungi sa te intrebi: “Ce este cel mai important pentru mine in aceasta viata?” ;) Nu observam micile detalii care fac diferenta pentru ca deja le luam ca date, uitam sa dam valoare...unei feliute de chec sau unui mar care este atat de gustos ;)

   Citatul de mai jos este luat din cartea despre care pomeneam si pe care am vrut sa il transmit ca atare, din nou nu intamplator. 

   “Curajul nu este definit de catre cei ce au luptat si nu au cazut, ci de catre cei care au luptat, au cazut si s-au ridicat din nou.”