Tonul face muzica...

   Comunicarea cea de toate zilele. Nici cu ea, nici fara ea. Uneori vorbim impreuna si ne-ntelegem separat. Alteori simtim cum ne-ntelegem din priviri, iar completarile vin doar ca o culoare in plus. Tot comunicarea este cea care leaga si dezleaga relatii. Ca fara ea chiar n-avem cum sa traim. Ma voi referi mai departe la comunicarea pe cale orala, aceea in care deschidem gura si-ncercam sa ne articulam ideile, sentimentele, trairile, parerile, starile, comentarile, senzatiile, asta pentru ca tot mi-am ales titlul articolului de astazi celebra expresie. 

 

   Mi s-a intamplat sa fac un soi de comparatie la un moment dat (comparatii pe care toti cred ca le facem chiar si involuntar) intre doua situatii: una in care asistam la o discutie frumoasa, calma, emancipata si una pe care numai discutie n-o puteam numi, fie cu urlete, tipete, jigniri sau ifose, zeflemea si tot tacamul. Si astfel am ajuns sa-mi fac o scurta analiza. Si-uite-asa am ajuns la concluzia ca, pentru mine, cea de-a doua situatie de comunicare reprezinta unul dintre cele mai grave lucruri, cu care nu ma pot obisnui si peste care nu pot trece. 

   Viata m-a invatat sa apreciez teribil momentele acelea in care ne putem spune orice (si cand spun “orice”, chiar inseamna “orice” ;) ), in care putem transmite pe un ton frumos si emancipat ce ne trece prin cap si prin suflet. Senzatia aceea cand oamenii apropiati iti transmit cu caldura ce cred mai bine de cuviinta, cand urechea iti este suav atinsa de vocea lor, cand te scot instantaneu din orice stare de tristete sau de suparare. Sau cand auzi pe un ton emancipat un discurs (sedinta, conferinta, seminar) extrem de bine documentat si argumentat.

   La polul opus se afla insa tonalitatea care te tranteste, care te marcheaza intr-un mod negativ, care te intristeaza si te afecteaza. Acea tonalitate care te zgarie pe creier, care o simti scrijelita in ureche si care iti strica pentru o bucata de timp buna-dispozitie (asta in functie de cat le-o permitem celorlalti).

   As fi curioasa daca macar intamplator v-ati analizat starile si senzatiile pe care le aveti atunci cand comunicati cu oameni din ambele tabere. Eu asa am ajuns la concluzia ca sunt cuvinte care ranesc mai mult decat orice altceva, precum sunt si cuvinte care alina mai mult decat orice altceva. Asa am ajuns sa simt ca odata ce scoti niste cuvinte pe gura, acestea nu se sterg niciodata, indiferent cat si ce ai face dupa. Cuvintele intr-o anumita tonalitate sunt cele care ne ridica sau ne coboara copiii, sunt cele care ne apropie sau ne separa de parinti, soti, frati sau orice alti prieteni sau cunoscuti. Si vreau sa cred ca putem mult mai mult si mult mai bine sa ne obisnuim cu o comunicare emancipata, verticala, aleasa, in detrimentul uneia pline de jigniri, gratuitati inutile, intepaturi usturatoare, imbracate intr-o rautate de doi lei. 

   Si mai cred ca o comunicare deschisa intotdeauna va ajuta mult mai mult, decat daca alegem sa bagam gunoiul sub pres. Da, adevarat ca nimanui nu-i este comod sa auda lucruri cu care stie ca a gresit sau situatii in care nu a procedat asa cum se astepta celalalt. Dar cu siguranta ca e mult mai eficient sa transmiti decat sa te amagesti ca alegand sa taci vei rezolva ceva. Evident ies din discutie situatiile extreme si total inutile.

   Fara comunicare nu putem exista. Atunci de ce sa nu traim frumos, educat, asumat si civilizat?

O zi la tenis

   Am reusit pentru prima data in viata mea, si mai mult la insistentele unei prietene, sa ajung sa joc si tenis, acum cateva zile. Pe langa cele doua ore de miscare mai mult decat bine-venite, cel mai interesant mi s-au parut gandurile care mi s-au perindat prin cap si tot ce am reusit sa iau din aceasta scurta experienta.

   In primul rand am realizat din nou cate scuze imi gasesc pana sa apuc sa fac vreun soi de sport (aici am scris mai pe larg). Senzatia minunata care te cuprinde mai apoi. Constientizarea faptului ca sportul iti pune intr-o anumita ordine ideile si gandurile, perseverenta care parca iti e din nou trezita, sentimentul de satisfactie care apare incet-incet. Pana si pofta de mancare care se trezeste si care iti arata ca acea miscare are rostul ei.

   Printre acestea am mai invatat ceva: faptul ca este foarte important sa iti respecti “colegii” care lovesc cu aceeasi pasiune in minge, si poate chiar cu performanta, aflati in celelalte terenuri de tenis. Faptul ca acolo, linistea este la fel de importanta, tocmai pentru a te putea concentra, pentru a face sport...chiar cu gandurile tale. Am mai invatat ca sunt oamenii care nu inteleg ca banii nu iti asigura automat respectul in viata sau ca daca platesti pentru un lucru inseamna sa iti lasi acasa bunele maniere. Am constat din nou ca atunci cand rogi pe un ton frumos, e aproape imposibil sa nu primesti ajutor (ca deh, de-aia si expresia cu “tonul face muzica”). A fost foarte interesant sa descopar ca pana si statul pe o bancuta alaturata terenului, la umbra unui copac iti da o stare placuta. Si sa vezi iar putere de a te ridica pentru a intra din nou pe teren dupa ce stai pe bara o vreme si incepe sa te cuprinda o toropeala la fel de placuta.

   Printre cateva lovituri de minge, bineinteles ca am reusit sa fac, ca de fiecare data, si cateva poze. Cum s-ar spune alergarea dupa poze in loc de minge :)) Aveti mai jos cateva “dovezi” in acest sens. Si inchei cu acelasi indemn: bucurati-va de tot ce va face placere, de fiecare data cand aveti ocazia. Pentru ca voi aveti cel mai bine grija de voi insiva. Iar toate aceste placeri ne ajuta pe toate planurile ;)

Intimitatea mea, intimitatea noastra...

   Am avut sansa in viata sa am alaturi oameni deschisi la minte, cu care sa pot impartasi tot soiul de discutii si pareri, care mai de care mai interesante si mai...de viata. Si pentru ca am primit un feedback cu privire la articolele blogului meu, si anume sa se vada si mai mult realitatea din viata noastra cea de toate zilele, m-am conformat cu placere.

   Am o prietena care ma suporta de ceva vreme, sa tot fie deja vreo 20 de ani. Cu ea am deschis de curand un subiect pe care multi dintre noi l-am incadra ca fiind sensibil, si anume cum ne raportam la viata noastra personala, din punctul de vedere al respectarii intimitatii celuilalt, dar si prin prisma altor relatii.

   Spuneam in articolul de aici ca viata noastra nu prea mai poate fi conceputa fara celebrul telefon, sau mai multe, dupa caz, fara un oarecare laptop, bucata de tableta sau alte device-uri sofisticate. Interesant e ca de indata ce intram in niste relatii, luam aceste obiecte la pachet. La inceput suntem tentati sa le permitem celor de langa noi, fie ei iubiti sau soti, frati sau prieteni, sa ne raspunda la telefon sau sa-si mai arunce cate-un ochi pe calculatoru’ nostru, ca vezi, draga Doamne, e dovada de incredere. Timpul trece, mai imi sun cate-o prietena si ma trezesc ca-mi raspunde sotu’ sau fratele din dotare sau, si mai tare, soacra :)) Brusc ma loveste senzatia ca nu ti-e respectata deloc intimitatea si ca cineva doreste sa se bage cu bocancii in viata ta. Da’ dupa cum ziceam, doar senzatia mea. 

   Continuarea articolului este cu referire la relatiile dintre soti (care mai inainte au fost iubiti ;) ), dar se aplica si celorlalte tipuri de relatii, evident adaptat. Mai trece timpul, se mai aduna niste ani in relatiile dintre soti. Si continui sa ai aceeasi abordare, doar ca acum incepi sa ai senzatia ca odata ce omu’ ti-e sot sau sotie si ai, chipurile, o bucata de hartie care sa ateste asta, iti da automat si dreptul sa-ti arunci cate-un ochi prin ale sale telefoane sau alte masinarii de-astea la moda in care inca ne prindem urechile. Varianta cand ti se permite sa faci asta atrage si ea dupa sine niste repercusiuni mai devreme sau mai tarziu. Ca deh, gelozia mai vine peste noi uneori. Si e si normala pe alocuri. Aceea constructiva. Ca de aceea distructiva...discutam pe larg intr-un alt articol :D

   Buuunn. Si cotrobai prin device-urile omului. Si ce descoperi? Si, vorba celui mai bun prieten al meu, daca ti-ai vedea partenerul de viata iesind cu cineva dintr-un hotel, in timp ce tu tocmai intrai cu altcineva, ce-ai face? Te-apuci sa iti pui poalele-n cap, pardon de expresie, sau tratezi cu demnitate si emancipare problema? Iti trece oare prin minte mai inainte sa iei o gura de aer si sa nu te apuci sa refulezi pe unde iti vine pentru ca s-ar putea sa realizezi mai tarziu ca e mult mai usor ce-ai aflat fata de alte situatii mult mai grave? Sau si mai tare, sa te aflii in aceeasi situatie? Sau poate ti se incoltesc deja in minte ganduri de razbunare? Sau te-oi gandi ca de acum inainte stai cu ochii pe el/ea ca pe butelie? Sau poate te faci ca nu stii? Si ai curajul sa te intrebi de ce, cu ce si la ce iti ajuta tot ce faci tu si tot ce afli prin actiunile astea, in raport cu persoana de langa tine? Deci cam o groaza de “riscuri” ne pasc cand suntem tentati sa raspundem la telefonul care nu-i al nostru, sau cand cotrobaim prin...alte buzunare care nu-s ale noastre ;) 

   Dar esti dispus sa te gandesti ca n-ai niciun drept sa faci asta sau iti gasesti scuze? Si ca poate oamenii, in general, au dreptul la intimitatea lor, indiferent cat de prinsi c-o saiba ar fi ei? Esti dispus sa accepti ca daca vor sa faca ceva o vor face oricum? Ca nu-i poti tine legati de pat si ca mai devreme sau mai tarziu tot vor simti nevoia sa cunoasca altceva? Pentru ca da, fiecare relatie are rostul ei. Iar noi nu suntem facuti de la mama-natura sa acoperim toate nevoile unui om. De-aia cu sotul sau sotia din dotare comunicam niste lucruri, cu cel mai bun prieten avem alte subiecte de dezbatere, cu un frate sau un parinte discutam altceva, copiilor le transmitem alte subiecte. 

   Ce consider eu ca fiind cel mai important intr-o relatie (si aici din nou ma refer la orice fel de relatie)? Sa reusesti sa cunosti omul de langa tine si mai degraba sa te intrebi ce defecte ii poti accepta. Si sa te bucuri de acei oameni in fiecare moment pentru ca maine nu stii daca vei mai da ochii cu ei in lumea asta... Si da, recunosc ca si eu mai am inca mult de lucru in privinta asta ;) Deci sa trag oglinda mai aproape...

Bagajul din viata noastra

   Obisnuim sa tragem dupa noi tot soiul de bagaje: amintiri din copilarie sau de prin tineretea de mult apusa, experiente de viata, relatii din care fiecare am luat si am lasat cate ceva, ganduri de dor si de parere de rau, iluzia ca vom trece repede peste anumite experiente din viata noastra, precum si faptul ca ne acundem de noi insine prin tot soiul de tertipuri si scuze, regrete ca nu am trait clipa atunci cand am simtit-o.

   Adunam de-a lungul vietii multe bagaje. Pe unele le vedem, pe altele le ignoram. Pentru unele platim o taxa prea mare pentru a le purta dintr-un loc intr-altul, in timp ce de altele ne debarasam prea repede. Bagaje? Sau le putem numi si relatii? Sau oameni? Sau experiente? Si alegi intr-o buna zi o anume destinatie. Ti-ai dori prea mult sa mergi, si totusi ceva te opreste: teama ca n-ai mai fost plecat niciodata, senzatia de instabilitate ca iesi din cerculetul acela mititel pe care ti-l cunosti (da, da, celebra sfera de confort), scurta nebunie ca nu stii cum si in ce fel vei reactiona, frica ca s-ar putea sa iti placa prea mult, faptul ca te intrebi ce-ar trebui sa trantesti in acel geamantan, gentuta, borseta, traista, pe care ulterior le tragi dupa tine, razant iti trece prin minte si suflet cum ar fi sa iti iei doar strictul necesar, iar la destinatie oi vedea tu cum te descurci. Si oare ce-ar insemna pentru fiecare dintre noi “strictul necesar”?

   Si-ti mai faci o lista cu ce-ar trebui sa bagi in...sacosa de rafie, mai stergi si mai adaugi, ba un parfum, ba o rochie, ba un aparat foto, ba o pastila, ba un incarcator, ba un device de-asta la moda si in pas cu tehnologia prin care obisnuim sa controbaim poate chiar si-n somn si chiar si-n cele care nu-s ale noastre, crezand ca avem dreptul sa le controlam fiecare pas din viata oamenilor de langa noi (da' pardon, sa nu ma-ndepartez, asta intr-un alt articol). Si plecam la drum... E imperios necesar sa ne dam check-in-u’ pe la fiecare pas, e musai sa ne trantim cate-o poza de prin fiecare loc in care mai poposim si mai lasam din mana bagajul de care am tras cu atata grija. Si parca la un moment dat iti spui: cam greu bagajul asta, ma dor mainile si spatele de grija lui, oare nu pot merge si eu dintr-un loc intr-altul fara el? Eh, si vine raspunsul: ba bineinteles ca poti, da’ depinde doar de tine sa alegi. Depinde doar de tine sa-ti clarifici ce inseamna strictul necesar. Si tot tu esti cel sau cea care alege forma bagajului, culoarea lui, marimea si modalitatea in care se inchide sau se deschide, ca deh, pana si-asta te ajuta uneori ;) 

   Pentru mine bagajul ideal are forma unei gentute, de preferinta rosie sau neagra, ca-s culorile mele preferate. Exact in aceleasi nuante cum mi-am dorit candva si niste rochii :)) Si va rog sa constatati ca am spus “ideal” ;) Iar in bagajul meu intotdeauna au loc: amintirea oamenilor care inseamna cel mai mult in viata mea; alti oameni care, chiar daca m-au ranit crunt, am invatat sa-i iert, tocmai pentru ca stiu ca nimeni nu este perfect si cu dreptatea in mana in orice moment; experiente care m-au marcat, care m-au trantit in cel mai negru colt al existentei mele si experiente care m-au dus pe culmile fericirii. Mai bag in bagajelul meu zambete nepretuite, un aparat foto mic si rosu care are si el o poveste, un telefon si-un laptop fara de care nu ma pot deplasa (chiar daca laptopu’ e cam rasnita el saracutu’ :)) ), celebrul pix si-un caiet (pentru ca imi place foarte mult sa scriu de mana), o carte (ca tot imi spunea mie cineva candva ca o dau din carti); ganduri, multe ganduri ale unei minti parca permanent treaza :D, si...liniste. Sentimentul acela extraordinar de liniste pe care il redobandesti dupa ce te-ai plimbat cu acelasi bagaj pe ape agitate, dupa ce ai avut aceeasi grija de un bagaj pe care degeaba ti-ai dori sa nu il mai ai sau sa nu il mai vezi, pentru ca el va fi intotdeauna o parte din tine. 

   Pentru ca la final realitatea este doar una: suntem suma alegerilor si experientelor noastre, suntem suma trairilor si sentimentelor noastre, suntem suma relatiilor trecute si viitoare. Suntem suma pana si a obiectelor (da, obiecte de-astea ca de exemplu casa, masa, masina, biblioteci, telefoane, calculatoare, haine, bijuuri de-un fel sau altul, sticlute cu parfumuri, farduri in diverse culori, vesela scumpa si cu modele, pana si incarcatoare, masina de spalat sau masa din bucatarie, vreun balansoar sau vreo piscina...) care ne inconjoara si care ne fac viata mai frumoasa, mai agitata, mai usoara, mai complicata, mai palpitanta, mai plina de dorinte, mai tematoare, mai stresanta, mai incantatoare, si care, aceleasi obiecte, ne aduc mai aproape sau ne duc mai departe de...Oameni.

   Si toate ne ofera “ceva” sa atasam bagajului-sufletului nostru...

Un Om

   Articolul de astazi va fi in amintirea unui Om tare drag sufletului meu de care, din pacate, nu ma voi mai putea bucura vreodata in viata asta. Este unul din oamenii de la care am invatat foarte multe intr-un timp parca prea scurt. Omul la care am tinut teribil si care intotdeauna va avea o parte din mine acolo unde e. Si desi nu i-am spus-o niciodata, poate ca a simtit-o...

   Toti avem astfel de suflete menite sa ne atinga sufletul prin existenta lor. Si probabil ca stiti deja pana acum ca poate fi oricine. Prea putin conteaza daca este parintele nostru, vreun frate sau vreun prieten, iubit sau sot. Este doar acel Om care te bucura cu prezenta lui, este acel om care se muleaza atat de bine cu tine: in idei, in priviri, in faptul ca-i poti transmite orice fara teama de a te judeca, cel mult de a te ghida si de a te zdruncina putintel cand mai ai nevoie sa revii cu picioarele pe pamant, cel care vede in spatele unei armuri, masti sau orice alta forma de protejare de cei din jur. Si da, ne protejam uneori de cei din jur printr-o armura fara de care n-am putea supravietui intemperiilor vietii. 

   Pentru mine a existat acest Om, a existat cu bune si cu rele, cu perfectiune si imperfectiune, cu momente vesele si momente mai putin vesele, cu un zambet deosebit de sincer care ascundea prea multe in spatele lui, si care avea senzatia ca-s nestiute, cu momente de incredere in care puteam discuta orice, cu momente in care incercam sa ne pitim unul de altul, cu momente socante si pline de-o dulce nebunie, cu momente in care incercam sa ne sprijinim unul pe celalalt, cu momente in care ne uita Dumnezeu palavragind si parca tot nu era de-ajuns, cu lectii de viata, cu intensitatea gandurilor si trairilor, cu micile lucruri stiute de la plecatul pan’ la o scurta cumparatura si terminand cu plimbari pe-alte meleaguri ale..sufletului. Si a fost singurul care a vazut ceva in spatele unei armuri ;)

   Si chiar poate veni o zi cand sa ai impresia ca omul pe care l-ai cunoscut intr-un anumit fel este de fapt intr-un cu totul altfel. Poate vei constata ca n-ai contat nici cat negru sub unghie. Poate ca vei constata ca tot ce a fost, de fapt nu a fost. Poate ca ai fost doar o alta relatie dintr-o mult prea lunga lista de...nevoi. Pentru ca fiecare relatie are rostul ei si se bazeaza pe satisfacerea unor nevoi ;) Vorba unei prietene, ca mereu mi-o tranteste: “Pai evident ca eu ma folosesc de tine: zambetul tau, sustinerea ta, faptul ca ma asculti, ca iti pot transmite orice, ce, crezi ca esti prietena mea degeaba?” :)) Sinceritate absoluta :D Sau poate vei constata cu durere ca n-ai meritat nici macar o explicatie, desi stiai ca asta e unul dintre cele mai importante lucruri pentru tine. Dar ea nu va mai veni niciodata. Pentru ca omul acela nu mai exista cum exista candva ca sa ti-o poata da. Si da, e dureros sa descoperi lucruri la care nu te-ai astepta niciun moment. Dar asta nu-ti da dreptul sa fii judecatorul nimanui, oricat te-ar durea. Iti da dreptul cel mult sa plangi...

   Si de cate ori am ocazia spun mereu: transmiteti-le celor dragi de cate ori simtiti tot ce simtiti! Pentru ca va veni o zi cand nu o veti mai putea face. Nu mergeti pe ideea mult prea bine inradacinata in noi “Las’ ca am timp de maine”. Timpul este intotdeauna insuficient pentru a spune celor dragi cat ne pasa de ei, pentru a ne lamuri cu tot ce avem pe suflet, pentru a ne bucura de cei de langa noi, chiar si atunci cand ne ranesc. Si mai spun sa incercati sa le-o spuneti pe un ton frumos, pentru ca tonul face muzica, indiferent ce ajungeti sa transmiteti, indiferent cat v-au bucurat sau cat v-au ranit. Am spus constient “indiferent” ;) Pentru ca da, tonul face muzica. Pentru ca va veni o zi cand totul se evapora, totul se schimba, totul se asterne, totul se linisteste...dar sunt oameni care nu se uita. Indiferent cat i-ai iubit sau cat rau ti-ar fi facut. Isi lasa o amprenta prea mare asupra vietii noastre. Si vor trece si nopti, vor trece si zile, dar mintea, intr-o impletitura frumoasa cu sufletul, e singura care nu se odihneste niciodata. Si sunt oameni de a caror amintire nu scapi niciodata, oricat ai incerca. Poti, poate, doar sa inveti sa-i acoperi si sa-i pitesti in gandurile tale...

   Acest articol este dedicat special acestui Om drag care a venit, a poposit in viata mea si intr-o zi a plecat fara sa-si ia ramas-bun. Acest prieten atat de drag care intr-o zi mi-a spus: “Viata mea e in mainile tale” si tot el mi-a dat si mi-a luat o parte din viata... Si pentru ca stiu ca de acolo de unde e, nu se va intoarce niciodata. Ai luat soarele cu tine...