Comunicarea
cea de toate zilele. Nici cu ea, nici fara ea. Uneori vorbim impreuna si
ne-ntelegem separat. Alteori simtim cum ne-ntelegem din priviri, iar
completarile vin doar ca o culoare in plus. Tot comunicarea este cea care leaga
si dezleaga relatii. Ca fara ea chiar n-avem cum sa traim. Ma voi referi
mai departe la comunicarea pe cale orala, aceea in care deschidem gura
si-ncercam sa ne articulam ideile, sentimentele, trairile, parerile, starile,
comentarile, senzatiile, asta pentru ca tot mi-am ales titlul articolului de
astazi celebra expresie.
Mi s-a
intamplat sa fac un soi de comparatie la un moment dat (comparatii pe care toti
cred ca le facem chiar si involuntar) intre doua situatii: una in care asistam
la o discutie frumoasa, calma, emancipata si una pe care numai discutie n-o
puteam numi, fie cu urlete, tipete, jigniri sau ifose, zeflemea si tot tacamul.
Si astfel am ajuns sa-mi fac o scurta analiza. Si-uite-asa am ajuns la
concluzia ca, pentru mine, cea de-a doua situatie de comunicare reprezinta unul dintre
cele mai grave lucruri, cu care nu ma pot obisnui si peste care nu pot trece.
Viata m-a
invatat sa apreciez teribil momentele acelea in care ne putem spune orice (si
cand spun “orice”, chiar inseamna “orice” ;) ), in care putem transmite pe un
ton frumos si emancipat ce ne trece prin cap si prin suflet. Senzatia aceea
cand oamenii apropiati iti transmit cu caldura ce cred mai bine de cuviinta,
cand urechea iti este suav atinsa de vocea lor, cand te scot instantaneu
din orice stare de tristete sau de suparare. Sau cand auzi pe un ton emancipat
un discurs (sedinta, conferinta, seminar) extrem de bine documentat si
argumentat.
La polul opus
se afla insa tonalitatea care te tranteste, care te marcheaza intr-un mod
negativ, care te intristeaza si te afecteaza. Acea tonalitate care te zgarie pe
creier, care o simti scrijelita in ureche si care iti strica pentru o bucata de
timp buna-dispozitie (asta in functie de cat le-o permitem celorlalti).
As fi
curioasa daca macar intamplator v-ati analizat starile si senzatiile pe care le
aveti atunci cand comunicati cu oameni din ambele tabere. Eu asa am ajuns la
concluzia ca sunt cuvinte care ranesc mai mult decat orice altceva, precum sunt
si cuvinte care alina mai mult decat orice altceva. Asa am ajuns sa simt ca
odata ce scoti niste cuvinte pe gura, acestea nu se sterg niciodata, indiferent
cat si ce ai face dupa. Cuvintele intr-o anumita tonalitate sunt cele care ne
ridica sau ne coboara copiii, sunt cele care ne apropie sau ne separa de
parinti, soti, frati sau orice alti prieteni sau cunoscuti. Si vreau sa cred ca
putem mult mai mult si mult mai bine sa ne obisnuim cu o comunicare emancipata,
verticala, aleasa, in detrimentul uneia pline de jigniri, gratuitati inutile,
intepaturi usturatoare, imbracate intr-o rautate de doi lei.
Si mai cred
ca o comunicare deschisa intotdeauna va ajuta mult mai mult, decat daca alegem
sa bagam gunoiul sub pres. Da, adevarat ca nimanui nu-i este comod sa auda
lucruri cu care stie ca a gresit sau situatii in care nu a procedat asa cum se
astepta celalalt. Dar cu siguranta ca e mult mai eficient sa transmiti decat sa
te amagesti ca alegand sa taci vei rezolva ceva. Evident ies din discutie
situatiile extreme si total inutile.
Fara comunicare
nu putem exista. Atunci de ce sa nu traim frumos, educat, asumat si civilizat?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu