Dupa un
week-end destul de plin si agitat, astazi mi-am propus sa vin cu un articol
despre prietenie si ce inteleg eu prin asta.
Prieteni in
adevaratul sens al cuvantului recunosc ca nu am multi. Nici nu mai e cazul. Pentru
ca odata cu trecerea timpului realizezi ca nu cantitatea conteaza, ci
calitatea. Dar ca sa ajungi la unele idei, tre’ sa treci prin oaresce
experiente de viata. Imi amintesc ca atunci cand eram copil ma bucuram tare
mult de toti oamenii pe care ii intalneam pentru ca aveam impresia ca toti imi
sunt prieteni. Si parca cu cat aveam mai multi, cu atat paream a fi mai
fericita. Am spus paream... pentru ca incet, dar sigur, viata a inceput sa-mi
dea experiente una dupa alta, pentru a-mi arata si a ma invata ce conteaza cu
adevarat pentru mine. Si m-a invatat sa cunosc ce inseamna pentru mine “prieten”
cu adevarat.
Inca de
copil, eram foarte apropiata de oamenii mai mari ca mine. Si eram chiar si
acceptata in randul lor. Dubios, daca stai sa te gandesti ca atunci cand esti
copil tentatia e de a-i repezi pe cei mai mici ca tine :)) Eu insa eram mot
intre ei. A mai trecut un an, si-am ajuns la scoala generala. Aici, intre doua
serii de colegi, am cunoscut niste fete dragi, colege cu mine, una de clasa,
alta de scoala, cu care m-am imprietenit din mers. Si-am ajuns sa jucam cate-o
frunza pe-afara, sa ne mai urcam pe cate-un garaj si sa mai dezbatem cate-o
tema pe care-o aveam de facut. Anii au trecut, ne-am vazut mai des sau mai rar.
Cu colega de clasa am stat in banca aproape 4 ani. Pe la clasa a opta nu stiu
ce ne-a apucat ca sa ne mutam cu alte colege. Si-atunci am descoperit pentru prima
data ciudata senzatie de parca te-ai fi despartit de o sora. Am terminat
generala si ne-am vazut mai departe de viata. Cu cealalta colega m-am pricopsit
si la liceu. Deci imparteam pauzele si tramvaiul care ne ducea si ne-aducea. Si-au
mai trecut niste ani. Si ne mai intalneam cand ne-ntorceam care de la
facultate, care de la job, si amandoua de la amandoua ;)) Si stateam la depanat
de parca nu ne vazusem de o zi. Si astfel am mai invatat ceva: cum e sa te
simti teribil de apropiat de cineva, chiar daca nu l-ai vazut de saptamani
bune, dar sa ai senzatia ca nu v-ati vazut de-o zi.
La bunici in
sat cand mergeam cunosteam alti oameni. Si credeam ca iar imi fac prieteni. Dar
acolo mergeam cand apucam si cand puteam. Cand eram micuta mergeam doar verile,
cand m-am marit mergeam mai des, dar parca tot nu atat cat mi-ar fi placut mie.
Si uite-asa de-acolo am ajuns sa invat ca relatiile de prietenie se intretin si
au nevoie de prezenta constanta, intr-un fel sau altul. Bine, asta e valabil
pentru toate soiurile de relatii, da’ acum discutam strict de cele de
prietenie. Si spuneam de prezenta constanta intr-un fel sau altul. Pai da, ca
in vremea mea (aoleu, cum a sunat asta cu “in vremea mea” :)) ) nu prea aveam
noi chiar atatea canale de comunicare ca acum. De-aia inca mai am un brat de
scrisori si o groaza de telefoane cu taxa inversa pe care le plateau ai mei
parinti :))
Oameni care m-au ridicat,
care mi-au fost alaturi, care au stiut sa nu judece, care au stiut sa-mi ofere
un feedback constructiv, oameni care mi-au oferit incredere, zambete si momente
adunate intr-o cununa a vietii. Oameni care daca aveau o zi mai proasta, stiau
sa se bucure de prezenta mea, care imi spuneau tot ce le trece prin cap si nu-si varsau supararile in capul meu. Oameni care
mi-au permis sa fiu langa ei chiar si la multa vreme dupa ce nu am mai fost in
aceeasi banca, in aceeasi scoala, in acelasi loc de munca. Oameni care mi-au
aratat ca respectul se castiga, care m-au acceptat cu defecte si cu calitati,
cu incapatanare sau cu maleabilitate, cu zile mai bune sau mai putin bune, cu
realizari sau esecuri, cu zambet sau fara zambet (vorba unei prietene de la un
ultim loc de munca: “Ia mai pastreaza-ti tu zambetul si pentru tine, nu doar
pentru ceilalti” :D ).
Deci cam asta
inseamna “prieten” pentru mine, in cateva randuri, adunate intr-o poveste...Si
povestea continua...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu