Violenta domestica

   Cum mai toate articolele mele pornesc de la discutii, intamplari si experiente de viata, articolul de astazi nu face exceptie. Si cum tot mi-a oferit cineva la un moment dat o idee de care i-am promis ca voi tine cont, si anume sa scriu si despre cum vad eu partea realista a vietii, articolul de astazi il voi incadra in aceasta categorie. Pentru subiectul ales nu stiu insa cat voi reusi sa mai am un ton pozitiv, asa cum mi-am propus pentru blogul meu mititel.

   Titlul este scurt, la obiect si dureros de...realist. Si vin si va intreb: ati stat vreodata langa cineva sa vedeti cum isi “atinge” copilul? Spus asaaaaa ca-n popor. Mda, inventivi mai sunt unii romanasi de-au scos pana si expresia cu “bataia-i rupta din Rai”. Sau ati asistat vreodata la o cearta violenta dintre doi parteneri de viata? Sau chiar sa vedeti cum o altoieste direct? Am facut trimitere la femeie, ca deh, in cele mai multe cazuri, ea e cea care-o-ncaseaza ca sacul de box. Nu ca nu stiu si cazuri cand ajung sa se bata parte-n parte. Da’ acuma na, fiecare cu forta lui...

   V-ati gandit vreodata ce urme lasa aceste gesturi, vorbe, actiuni bagate toate in aceasta categorie a “violentei domestice”? V-ati gandit oare ce ajunge sa simta prichindelul acela mic care se trezeste c-o palma ? Si nu, nu sunt de acord sub nicio forma cu expresia “data in gluma”, pentru ca astea nu-s glume, iar cei care o fac ascund de fapt o minte limitata. V-ati gandit sau ati asistat vreodata la un reflex de aparare cand cineva sta langa tine si da sa ridice bratul pentru a se apara de vreo musca si tu sa te retragi? Dar la amalgamul de sentimente pornite de la faptul ca cel violent (parinte, sot, frate) ar trebui sa te apere, sa te ocroteasca, sa iti spuna o vorba frumoasa, sa iti explice cu calm, si ca in realitate este cel mai mare dusman prin toate aceste actiuni?

   Dar de partea aia cu “las’, mama, ca se schimba” sau “o sa reusesc eu sa il aduc pe drumul cel bun” sau “i-am explicat eu ca nu e frumos ce face si ca ar trebui sa faca x, y si z” sau ca “stiu ca data viitoate n-o va mai face”, ce ziceti? Imi vine sa rad isteric cand aud astfel de idei. Pentru ca oricat s-ar amagi o sotie ca barbatu’ ei preaminunat din dotare n-o va mai altoi, odata ce a facut-o o data, wake up, e doar o chestiune de timp pana o va mai face si-nca o data, si-nca o data. Oricat s-ar amagi o mama ca tatal copilului ei va intelege ca nu e bine sa dea in copil, prima palma pe care i-a dat-o bietului sufletel e suficienta ca sa creeze un precedent. Putem pune aici chiar si cazul in care insasi mama isi “preaslaveste” copiii cu batai de-astea rupte din Rai. Care Rai? Sau poate creieru’ meu o asimila printre bucati si nu mai stiu eu definitia aia de-o invatam toti cu privire la Rai. Ma rog, cel putin teoretic, ca nu stiu pe cineva sa se fii intors de-acolo si sa ne dea o declaratie semnata si parafata de cum e acolo...

   Acestea fiind spuse, asa cum orice in viata inseamna o alegere, sa ne dam cu un pumn...de apa rece (ati inteles, banuiesc, jocul de cuvinte) peste ochi si sa ne trezim la realitatea a mai realista. Oameni buni, niciodata, ever ever, in viata asta, un om care ajunge sa fie violent (indiferent ca e verbal, fizic, psihic, sau mai stiu eu cum) nu se va schimba. Si punct. Nu exista alte completari. Orice completare punem dupa o astfel de situatie cu megaimpact e doar din teama noastra de a ne asculta instinctul. Pentru ca realitatea e doar una: oamenii nu se schimba niciodata fundamental! Nu m-am apucat eu sa inventez roata acum. E doar o realitate in care traim toti, cam de cand am aparut cu catel si cu purcel si noi pe-aici pe planeta asta. 

   Si cum fiecare facem alegeri, in astfel de situatii violente avem fix doua variante: alegem sa ramanem sau alegem sa plecam, alegem sa rupem caruta in doua sau alegem sa-i mai schimbam cate-o saiba, alegem sa avem o viata frumoasa, cu oameni frumosi, care sa ne ridice sau alegem sa stam intr-o mocirla calduta si sa ne amagim ca-i tare bine acolo. Atat. Restul sunt doar scuze... Si nu, n-am spus niciun moment ca ar fi usor. Spun doar ca viata e prea scurta si prea scumpa ca sa ne-o irosim astfel si ca merita sa ne bucuram de ea cu tot ce are mai frumos. 

   Acum uitati-va in jur...vedeti ce culoare frumoasa are cerul? ;)

Doamna profesoara de romana

   Printre alte momente de poveste si amintiri din copilarie, pornind de la o alta discutie foarte interesanta intr-unul din grupurile mele incadrate in categoria LinkedIn-ului, astazi mi-am propus sa scriu despre Doamna mea profesoara de romana din scoala generala. 

   Cred ca daca stau bine sa ma gandesc am fost in ultima generatie fara manuale alternative si in primele trei cu examene de capacitate si de admitere la liceu care mai de care mai testate pe spinarea noastra. Eh, le-am trecut cu brio pe-amandoua si-asta si datorita Doamnei mele profesoare de limba si literatura romana din clasele 5-8. Parca o vad si acum, o Doamna in adevaratul sens al cuvantului, cu o voce calda si in acelasi timp care iti impunea respect, dedicata profesiei si copiilor pe care ii invata cu atata pasiune. Pana si pe baieti stia cum sa-i struneasca, ca doar deh, erau tineri si la inceput de adolescenta :)) Tin minte chiar ca unul dintre ei a copiat la o lucrare pana si numele colegului, atat era de panicat sa nu il prinda cineva :)) Dar asta-i alta poveste si sa nu ne indepartam. 

   Imi placea tare mult romana...literatura, gramatica, compunerea si tot ce mai faceam noi la materia aceasta care urma a fi o piatra de incercare in multe etape ale vietii mele si care mi-a scos multi peri albi :D In cei patru ani cat am parcurs aceste cursuri cu Doamna mea profesoara, am descoperit cu placere si cu mandrie cum era sa ai vreo 12 de 10 si mai sa nu mai aiba loc unde sa-i treaca in catalog. Am descoperit cum e sa faci un lucru din placere, sa-ti vina idei, sa rezolvi probleme si teme pe loc, sa tot stai cu degetele ridicate ca sa mai raspunzi la cate-o-ntrebare, si sa auzi cu bucurie: “Lasa Cristina, ca stiu ca tu stii”. Deci observati, va rog, cum ma umflu in pene, da? :))

   Toate bune si frumoase, doar ca eu m-am trezit intr-o zi cu senzatia ca nu raspund la ore pe cat as vrea eu si ca nici la tema mea nu ajungea Doamna mea sa se uite. Si-uite asa, m-am trezit si eu intr-o zi, ca tot copilu’, ca nu-mi fac tema. Da’ ce credeti ca am scapat? Taman in ziua aia s-a gandit Doamna profesoara sa ma asculte si pe mine din tema. Si cand aud “Cristina, exercitiul cutare cum l-ai facut?”, mai sa-mi plece scaunul de sub mine. Zic in sinea mea: “Ups, am sfeclit-o! Acum ce ma fac? Aoleu, cum o sa ma vada Doamna mea de-acum inainte?” Si nici una, nici doua, imi trece prin cap ideea de a-mi arunca un ochi pe carte (evident cu caietul asezat strategic ca sa para ca citesc din el). Si se-apuca Cristina sa turuie exercitiul ca si cand il citeam cuvant cu cuvant din caiet. Termin, aud ca am facut totul perfect, si zic “Hai ca am scapat”. Da’ de unde? Cand o aud pe Doamna mea profesoara: “Acum va rog sa veniti cu caietele la mine”. Ulalaaaaa, acum chiar ca am sfeclit-o! O iau colegii care incotro in fata mea, eu ma faceam ca nu stiu ce caut. Cand aud iar, dupa ce apucase sa se uite pe vreo 3 caiete, “E suficient, nu mai veniti”. Pfffiiiuuu! Deci chiar am scapat definitiv de data asta. Deci sa fac atac de apoplexie si mai multe nu :))

   Nu stiu nici pana in ziua de astazi daca Doamna mea s-a prins ca nu aveam, de fapt, nicio tema scrisa pe caiet, si ca toate exercitiile le-am rezolvat pe loc, si a vrut sa ma scuteasca de un stres. Cert e ca mi-am invatat singura lectia atunci si niciodata n-am mai fost la scoala fara...lectiile facute ;)

   Anii au trecut, generatia mea a fost ultima generatie de elevi pe care Doamna mea a dus-o pana la clasa a opta, dupa care s-a pensionat. Si astazi ma gandesc cu drag la dansa, tocmai pentru ca stiu ca ii datorez enorm de multe. Am intrat la liceu datorita ei fara o ora de meditatie, am vazut ce inseamna sa nu se faca diferente intre colegii care faceau ore suplimentare si cei care nu (stiti voi la ce ma refer; mai cu seama ca la liceu am avut ocazia sa vad asta cu varf si indesat), am luat examenul de admitere la facultate tot datorita ei, am amintirea unui profesor care isi iubea meseria, care era un adevarat dascal, si lista poate continua...

   Pentru voi care a fost dascalul care v-a calauzit drumul si cum v-a indrumat in scoala...vietii? ;)

My life, my rules

   Vorbeam deunazi cu un prieten. Si iar de-acolo mi-a venit ideea articolului de astazi.

Cum ajungem sa ne dam cu parerea despre alte persoane? Si cu ce drept facem asta in conditiile in care nici nu avem habar de persoana respectiva sau poate nici n-am avut vreodata ocazia de a ne uita in ochii ei?

   Da, astazi scriu despre un sentiment de durere cand aflii ca esti judecat fara drept de apel. Despre un sentiment de amaraciune ca nu ma voi putea obisnui niciodata cu modalitatea unora de a ponegri mai inainte de a se intreba ce se ascunde in spatele gesturilor, vorbelor si actiunilor unui om, cu atat mai mult pe care nici nu il cunosti. Despre un sentiment de calm si liniste cand realizezi ca, de fapt, sunt lucruri mult mai importante la care merita sa te gandesti si ca, de ce nu?, poate ca esti o persoana tare importanta daca ajungi sa fii pe buzele unora ;) 

   Si cum ai putea sa te obisnuiesti cu faptul ca tu stii ca iti aloci 99% din timpul tau tie si oamenilor dragi tie, activitatilor care iti fac placere, gandurilor frumoase care iti zburda prin cap, actiunilor pe care le intreprinzi pentru un viitor mai bun, intalnirilor si discutiilor pe teme constructive si interactive cu aceeasi oameni la fel de frumosi, si nu consumului inutil de timp si energie pe tema caprei vecinului?

   Si zilele trec. Si realizezi cand deschizi ochii ca viata de fapt iti arata cate-un semn la fiecare pas despre cat e de scurta si de scumpa, vorba nasului meu. Si atunci cumva constient ne alegem gandurile. Si te intrebi ce rost are sa-ti rozi unghiile si cinci minute din timpul tau cu balarii, cand poti sa alegi sa-ti canalizez energia catre lucruri frumoase, catre planuri pe care sa le pui in aplicare, catre actiuni pe care sa le intreprinzi intru realizarea viselor tale, catre hobby-uri care sa te incarce cu a mai misto stare.

   Si cand se intampla cate-o tragedie similara celei in care si-au pierdut viata atatia pasageri ai unui avion sau cand afli de cineva atat de drag si de apropiat ca este grav bolnav, te face sa te gandesti ce copilarii sunt acelea in care ne lasam afectati de vorbele unor neica-nimeni. Si da, nu-i o idee luata doar din carti, e pur si simplu ceea ce simt si cred: in fiecare moment al vietii noastre facem o alegere!

   Alegem sa ne inconjuram de oameni frumosi si buni sau sa ne lasam tarati in noroi. Alegem sa graim pe un ton impaciuitor si cald sau sa urlam ca-n jungla. Alegem sa zambim cu cei mai dulci ochi sau alegem sa scoatem sageti din priviri. Alegem sa le explicam copiilor nostri tot ce trebuie sa stie sau alegem sa ii repezim, pentru ca in ambele cazuri mai apoi sa culegem consecintele. Alegem sa invatam ceva despre noi insine sau sa traim intr-o continua ignoranta.

   Totul, dar absolut totul pentru mine este o chestiune de alegere in viata!

   Si tot eu aleg sa cred ca nimic nu-i intamplator si ca atunci cand iei o decizie pe moment nu stii daca a fost una buna sau una mai putin buna, dar ca timpul sigur ti-o arata.

   Si-mi reamintesc mie in primul rand pe aceasta cale sa sunt recunoscatoare tuturor celor care au trecut prin viata mea intr-un fel sau altul. Alminteri nu as fi fost omul care sunt astazi. Si care mai are multe de invatat…So my life, my rules :D

   Pe voi ce va "impacteaza" cel mai mult in relatia cu ceilalti?

Distractie de week-end cu un colac, apa si topogane

   Desi stau in Bucuresti, trebuie sa recunosc ca inca nu am ajuns sa ma bucur de toate locurile frumoase, distractive si placute care caracterizeaza acest oras sau care il imprejmuiesc.

Dar ma bucura faptul ca am inceput incet-incet sa remediez acest lucru. Astfel ca in articolul de astazi o sa va povestesc cum am ajuns in duminica ce tocmai a trecut intr-un parc de distractii, zic eu destul de interesant, cu apa, topogane si celebrul colac dupa care alerga toata lumea. 

   Tot trancanind in gasca de prieteni, am ajuns la concluzia ca ar fi o experienta chiar faina sa ajungem cu toti la Divertyland, in imediata apropiere a Bucurestiului, acum cat inca ne bate soarele si cu ploaia care, daca ne-ar fi prins, ar fi fost oricum mai mult trecatoare. Dar spre norocul nostru n-am prins nici picatura de ploaie :D

   Si uite cum ne-am imbarcat noi in masini cu tot calabalacul dupa noi, care cu copil, care cu carut, care cu sotul sau sotia din dotare (care are :)) ), si am ajuns dupa un drum de nici o ora la locatia mai sus mentionata. Odata ajunsi, eram mai entuziasmati ca niste copii. Am primit bratarile de acces, ne-am luat sezlongurile si umbrelele in primire si sa te tii distractie!

   Pentru ca am fost intr-o zi de week-end, intr-adevar a fost destul de aglomerat si colacii cam putini, trebuia sa cam alergam dupa ei. Topoganele destul de variate si apa cat sa te balacesti tot cu alti vizitatori pe langa tine. Apropo de topogane. Eh, aici e foarte interesant. Eu am incercat chiar si unul de copii. Dar recunosc ca mai tare mi-a fost frica la cel de copii decat de cele de la adulti, cu apa care imi curgea prin cap si cu coatele julite de la un capat la altul :)) Pe cele de adulti insa nu le-am incercat pe toate. Poate tocmai pentru ca unele aveau forma unei tubulaturi pe care o vedeam pe la bunicii mei la tara, copil fiind, si mereu ma panicam :D Topoganele neacoperite au fost insa foarte amuzante, iar salvamarii de mare ajutor pentru unii dintre noi :))

   Una peste alta, am facut si sport aproape toata ziua. Ca doar nu credeti ca e chiar asa floare la ureche sa urci de vreo 20 de ori scarile catre topogane cu ditai colacul in brate, sa te dai pe topogan, sa te misti intre insulitele respective si iar sa o iei de la capat? :))

   Concluzia? Aceeasi ca intotdeauna, asa cum am mai spus aici: faceti tot ce va face placere si bucurati-va de tot ce va face placere, pentru ca viata e prea scurta si prea scumpa ca sa nu va bucurati de ea! Pentru ca de mult prea multe ori uitam de noi. Stim doar casa-munca-casa. Ne gasim scuze ca nu-s suficienti bani pentru astfel de momente, dar alegem sa dam bani pe trei troace inutile care raman apoi aruncate intr-un colt de casa. Ne spunem ca o s-o facem si pe-asta cand o sa vina week-end-ul viitor sau poate luna urmatoare. Dar realitatea este ca momentele acestea fug si nu se mai intorc. Si toti stim asta, doar ca uneori ne este prea greu sa recunoastem.

   Voi cu ce v-ati delectat ultima data pentru sufletul vostru? :)