Dupa ce la inceputul saptamanii va povesteam prima parte a peripetiilor mele din week-end-ul ce tocmai a trecut, astazi revin cu partea a doua si cu cateva din fotografiile cu care v-am obisnuit ca le atasez povestirilor mele.
Ziua a doua a
inceput foarte interesant. Initial nu credeam sa mai ajung la Dunare. Daca nu
am apucat sa va povestesc, ca deh, doar de-aia se si numeste blogul meu
“Caietul cu Povesti”, va povestesc acum ca satul bunicilor mei se afla destul
de aproape de Dunare, in judetul Calarasi, comuna Spantov, satul Cetatea Veche.
Ca sa ajungi
insa la apa aceasta mare curgatoare, eu am ales de aceasta data varianta de a
merge pe jos. Si dus-intors s-au tot adunat vreo 7 kilometri. Dar cu siguranta
a meritat. Initial l-am rugat pe fratele meu sa ma insoteasca pana in malulul
satului. Acolo am observat mai bine o stana, si iaca astfel am tras eu
concluzia ca de-acolo inseamna ca era unul din Azoricii care ma latrasera cu o
zi inainte :)) In dimineata aceasta insa nici tipenie de catel, deci norocul
meu. In prima faza mi se parea mult de mers pana la padure, sa ne aventuram
prin ea ca sa ajungem unde ne propusesem si sa le facem cu mana bulgarilor, tocmai
pentru ca nu stiam cata apa este in padure, daca putem intra au ba. Eh, la mine
la tara, in functie de cotele apelor Dunarii, copacii au permanent parte de apa
:)) Despre asta intr-o alta poveste.
Si uite-asa,
cu rugamintea de rigoare adresata fratelui meu, am luat-o incetisor incetisor
la pas catre o padure care acopera din departare celalalt mal
al Dunarii pe care se afla vecinii nostri bulgari. Ba chiar unde mai pui ca
numele meu de familie de acolo am inteles ca mi se trage :D Buunn, si-am mers,
si-am mers, si la fiecare pas mai vedeam ceva care ne sarea in ochi si pe care
vroiam sa-l imortalizam, si tot mergand si tot oprindu-ne, am ajuns intr-un
final la intrarea in padure. Aici am constatat ca puteam inainta ca
sa ajungem sa pozam si prea maiestuoasa Dunare. Ohooo, dar sa vezi distractie:
tantarii ne-au asaltat din toate partile, in plina padure abia puteam tine
aparatul in mana, da’ ce nu face omu’ pentru pasiunea lui, m-am ales cu cateva
ciupituri zdravene pana am reusit sa prind cateva cadre. Nu de alta, dar
imensitatea de tantar nu-mi dadea pace neam. Si nu in ultimul rand, am intalnit
si-un biciclist care ne-a dat binete.
Am reusit sa
trecem de norul de tantari, si astfel am ajuns pe malul Dunarii. Aici am avut
parte de o priveliste incantatoare, ne-am delectat cu soare si cu poze, le-am
facut cu mana vecinilor care stateau la plaja pe malul celalalt :D Dupa clipele
de liniste si de bucurie petrecute aici, ne-am incumetat sa o luam inapoi catre
casa, ceea ce insemna din nou trecerea prin padure. In drumul nostru, ne-am
oprit si la o uzina construita inca din perioada cand tot ce insemna diguri si
canale care tineau de aceasta localitate de frontiera erau foarte bine
intretinute. Am facut si aici cateva poze, am admirat privelistea, dupa care am
luat-o la pas in stil alert de aceasta data catre casa.
Ajunsa din
nou in sat dupa un drum de intoarcere de o ora de mers pe jos, cu soarele pe
chip si trup, m-am reechipat destul de repede pentru a putea lua drumul
Bucurestiului. Un drum in care am avut senzatia celei mai bune decizii luate acum mai bine de trei ani, ca o parte din tine ramane intotdeauna locului in care ai copilarit,
ca uneori e bine sa nu te gandesti si doar sa traiesti momentul, ca sunt oameni
care odata plecati nu se intorc niciodata si ca duci mai departe cu tine emotii
si sentimente... Viata merge mai departe oricum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu