Si trezirea
de dimineata a venit. Ne-am dezmeticit incetisor incetisor sambata dimineata,
cu bagajelul gata facut, am purces la drum catre satul copilariei mele. Culmea
ironiei a facut ca sa trec si prin satul celorlalti bunici, doar ca acolo am realizat
ca am avut un capitol de care nu ma leaga mai nimic, poate doar niste
experiente mai triste (pe care inevitabil toti le avem). Am trecut ca un
calator si mi-am vazut de drum…
Ne-a luat ceva vreme pana am iesit din
Bucuresti pentru ca am avut si o oprire pentru treburi administrative. Dar
conform programului, m-am incadrat in grafic. La pranz ma aflam deja in curtea
bunicilor mei, cu dorinta nestapanita de a merge pe coclauri, de a fotografia
tot ce mi se parea mai frumos si mai interesant si tot ce imi amintea de
copilarie.
Prima oprire
a fost intr-un loc plin de liniste. Nu mai tineam minte cum se ajunge, am avut
nevoie de cateva momente sa-mi reamintesc si explicatii sa primesc. Ultima data cand fusesem acolo, acum mai bine
de un an si jumatate, era iarna. Troiene peste troiene, ninsoarea imaculata
care acoperea tot locul, pamantul amestecat cu lacrimi de zapada. Acum totul in
jur era parca…viu. Verde, flori, culori si ceva care ardea mocnit. Aceleasi
lacrimi, de aceasta data de soare, aceeasi stare de dor. Am facut cateva poze
si am mers mai departe. De acolo am
luat-o catre biserica satului, sau pardon, a comunei. Alte semnificatii, alte
poze, alte idei.
Drumul intre
sate presarat cu amintiri ma indruma la fiecare pas sa fac poze peste poze.
Deh, gandeam eu, pana la urma doar de asta am venit. Puturi uitate in
paragina sau inca in folosinta, dispensarul satului pe care dintotdeauna l-am
stiut doar pe din afara (norocul meu :D ), calutul lasat la pascut, florile
de-o parte si de alta a strazii sau cele care intampinau intrarea in cate-o
curte ma asteptau frumos sa le imortalizez cu aparatul meu micut. Intre timp
sunt anuntata ca acasa ne-am pricopsit cu un pui de barza. In sinea mea zic:
“Sa vezi ca o fi vreun semn!” :))
Si m-am
intors de unde am plecat, in curtea bunicilor mei. Am luat o pauza scurta doar
cat sa-mi trag sufletul, dar, de fapt, sa fotografiez puiul de barza care
cazuse fix la noi in curte agatandu-se de crengile unui copac. Deci, mai ceva
ca un copil, m-am bucurat teribil cand am reusit si asta. Ca mai apoi a trebuit
sa-l ajutam sa ajunga la cuibul lui, asta-i o alta peripetie. Am reusit sa-i
fac chiar si tatalui meu o poza cu puiul in brate :))
Las puiul in
zbor si plec pe alte coclauri. De aceasta data o iau pe drumul care stiu ca
ducea “devale”, cum obisnuiam noi sa spunem copii fiind. Dau in drumul meu de
un satean binevoitor care se ofera sa-mi dea din vinul lui, il refuz politicos,
si imi vad de drum mai departe :)) Eh, acu-i-acu. Ma opresc la inceputul
drumului, fac cateva cadre, mai montez putin trepiedul, il mai demontez putin,
zic sa merg mai departe, pe unde stiam ca ajung la balta. Daaaa, siguuur. Merg
eu ca o floare cu rucsacul in spate (da, da, acelasi rucsac din articolul de
saptamana trecuta, cand mai sa fac atac de apoplexie
si mai multe nu. Iese un Azorica de toata frumusetea de dupa tufisuri, si da si
latra de mama focului. Ooookkk, fac stanga imprejur repede, da’ nici prea
repede ca ma gandeam ca acus acus ma vedeam inhatata si ma intorc de unde am
venit. Cam dezamagita ce-i drept. Deci fara poze de la balta si fara
convingerea ca balta mai exista (acolo am spalat char si lana, dar povestea
asta intr-un viitor articol).
Bun, da’ acum
incotro o iau? Eeee, buunn, hai ca o iau catre Dunare, desi nu era in planul
zilei de azi. Si merg la fel de tacticos pe drumul care duce catre Dunare. Aici
alta isprava. Tot pe la inceputul drumului vad cum urca cu putere doua magaoaie
de masini incarcate cu lemne, care ma umplura din cap pana-n picioare de praf,
nu mai zic de nas, gat si urechi :)) Pasiunea cere sacrificii si merg
mai departe. Nu fac insa prea multi pasi ca aud iar “ham, ham, ham”. Uffff, da’
cat ghinion, bai tata. Desi daca stau bine sa ma gandesc, vorba aia, norocul
meu ca n-a vrut niciunul sa vada cat de gustoasa sunt :)) Si uite-asa fac iar stanga-mprejur.
De aceasta data am apucat sa vad ca Bulgaria tot peste drum a ramas, dar de
Dunare nu bag mana-n foc ca a ramas la locul ei :))
Ajung din nou
acasa si, dupa o mica vizita la magazinul din sat, realizez ca unele lucruri nu
se schimba niciodata si ca timpul si oamenii sunt singurii ireversibili. Iar
cand ne va fi mai dor de cineva, sa le-o spunem de cate ori avem ocazia,
because you will never know what tomorrow is going to bring you…
Si astfel s-a incheiat prima mea zi de hoinareala fotografica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu