luni, 14 iulie 2014

Hoinareala fotografica in satul copilariei mele - Partea 1






   Si trezirea de dimineata a venit. Ne-am dezmeticit incetisor incetisor sambata dimineata, cu bagajelul gata facut, am purces la drum catre satul copilariei mele. Culmea ironiei a facut ca sa trec si prin satul celorlalti bunici, doar ca acolo am realizat ca am avut un capitol de care nu ma leaga mai nimic, poate doar niste experiente mai triste (pe care inevitabil toti le avem). Am trecut ca un calator si mi-am vazut de drum…

    Ne-a luat ceva vreme pana am iesit din Bucuresti pentru ca am avut si o oprire pentru treburi administrative. Dar conform programului, m-am incadrat in grafic. La pranz ma aflam deja in curtea bunicilor mei, cu dorinta nestapanita de a merge pe coclauri, de a fotografia tot ce mi se parea mai frumos si mai interesant si tot ce imi amintea de copilarie.


   Prima oprire a fost intr-un loc plin de liniste. Nu mai tineam minte cum se ajunge, am avut nevoie de cateva momente sa-mi reamintesc si explicatii sa primesc. Ultima data cand fusesem acolo, acum mai bine de un an si jumatate, era iarna. Troiene peste troiene, ninsoarea imaculata care acoperea tot locul, pamantul amestecat cu lacrimi de zapada. Acum totul in jur era parca…viu. Verde, flori, culori si ceva care ardea mocnit. Aceleasi lacrimi, de aceasta data de soare, aceeasi stare de dor. Am facut cateva poze si am mers mai departe. De acolo am luat-o catre biserica satului, sau pardon, a comunei. Alte semnificatii, alte poze, alte idei.


   Drumul intre sate presarat cu amintiri ma indruma la fiecare pas sa fac poze peste poze. Deh, gandeam eu, pana la urma doar de asta am venit. Puturi uitate in paragina sau inca in folosinta, dispensarul satului pe care dintotdeauna l-am stiut doar pe din afara (norocul meu :D ), calutul lasat la pascut, florile de-o parte si de alta a strazii sau cele care intampinau intrarea in cate-o curte ma asteptau frumos sa le imortalizez cu aparatul meu micut. Intre timp sunt anuntata ca acasa ne-am pricopsit cu un pui de barza. In sinea mea zic: “Sa vezi ca o fi vreun semn!” :))


   Si m-am intors de unde am plecat, in curtea bunicilor mei. Am luat o pauza scurta doar cat sa-mi trag sufletul, dar, de fapt, sa fotografiez puiul de barza care cazuse fix la noi in curte agatandu-se de crengile unui copac. Deci, mai ceva ca un copil, m-am bucurat teribil cand am reusit si asta. Ca mai apoi a trebuit sa-l ajutam sa ajunga la cuibul lui, asta-i o alta peripetie. Am reusit sa-i fac chiar si tatalui meu o poza cu puiul in brate :))


   Las puiul in zbor si plec pe alte coclauri. De aceasta data o iau pe drumul care stiu ca ducea “devale”, cum obisnuiam noi sa spunem copii fiind. Dau in drumul meu de un satean binevoitor care se ofera sa-mi dea din vinul lui, il refuz politicos, si imi vad de drum mai departe :)) Eh, acu-i-acu. Ma opresc la inceputul drumului, fac cateva cadre, mai montez putin trepiedul, il mai demontez putin, zic sa merg mai departe, pe unde stiam ca ajung la balta. Daaaa, siguuur. Merg eu ca o floare cu rucsacul in spate (da, da, acelasi rucsac din articolul de saptamana trecuta, cand mai sa fac atac de apoplexie si mai multe nu. Iese un Azorica de toata frumusetea de dupa tufisuri, si da si latra de mama focului. Ooookkk, fac stanga imprejur repede, da’ nici prea repede ca ma gandeam ca acus acus ma vedeam inhatata si ma intorc de unde am venit. Cam dezamagita ce-i drept. Deci fara poze de la balta si fara convingerea ca balta mai exista (acolo am spalat char si lana, dar povestea asta intr-un viitor articol).


   Bun, da’ acum incotro o iau? Eeee, buunn, hai ca o iau catre Dunare, desi nu era in planul zilei de azi. Si merg la fel de tacticos pe drumul care duce catre Dunare. Aici alta isprava. Tot pe la inceputul drumului vad cum urca cu putere doua magaoaie de masini incarcate cu lemne, care ma umplura din cap pana-n picioare de praf, nu mai zic de nas, gat si urechi :)) Pasiunea cere sacrificii si merg mai departe. Nu fac insa prea multi pasi ca aud iar “ham, ham, ham”. Uffff, da’ cat ghinion, bai tata. Desi daca stau bine sa ma gandesc, vorba aia, norocul meu ca n-a vrut niciunul sa vada cat de gustoasa sunt :)) Si uite-asa fac iar stanga-mprejur. De aceasta data am apucat sa vad ca Bulgaria tot peste drum a ramas, dar de Dunare nu bag mana-n foc ca a ramas la locul ei :))


Ajung din nou acasa si, dupa o mica vizita la magazinul din sat, realizez ca unele lucruri nu se schimba niciodata si ca timpul si oamenii sunt singurii ireversibili. Iar cand ne va fi mai dor de cineva, sa le-o spunem de cate ori avem ocazia, because you will never know what tomorrow is going to bring you…







Si astfel s-a incheiat prima mea zi de hoinareala fotografica. 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Activităţile care ne ajută şi ne dezvoltă

Starting point    După ce am revăzut zilele acestea o prezentare TED extrem de cunoscută şi cu un mare impact pentru mine, mi...